Alamaailman Vasarat

AV-instruments-1024×566

Alamaailman Vasarat sunt un grup finlandez care poate fi caracterizat în multe feluri. Singura certitudine despre ei este că nu sunt normali la cap. Imaginați-vă o trupă de prog-rockeri deranjați punând mâna pe niște alămuri și alte instrumente de suflat și încercând să cânte muzică de inspirație est-europeană. Cam ăștia sunt Alamaailman Vasarat (“Hammers of the Underworld”, într-o traducere ceva mai accesibilă).

Se autocaracterizează drept “Kebab-kosher-jazz-film-traffic-punk-music”. Pe un fundal avangardist, de punk și muzică progresivă, ei așază strat peste strat de inspirație răsăriteană. Și nu atât pe filieră lăutărească sau slav-balcanică, cum v-ați putea aștepta, cât pe filieră evreiască. Dacă n-ai ști mai bine, ai putea zice că sunt o trupă de klezmer scăpată de sub control, după ce membrii au fost torturați nopți de-a rândul cu System of a Down la maxim.

Alamaailman Vasarat înseamnă, în cea mai recentă componență, Jarno Sarkula (saxofon, clarinet, tubă, fluiere), Jarkko Niemelä (trompetă, corn), Miikka Huttunen (armoniu, pian, clavietă), Marko Manninen (violoncel, theremin), Tuukka Helminen (violoncel) și Santeri Saksala (tobe, percuții). Trupa s-a ridicat din cenușa a ceea ce a fost până prin ’97 Höyry-Kone, o trupă-cult de metal progresiv/simfonic care s-a destrămat după numai două albume. Bine, destrămat e un fel de-a zice, eu sunt convins că Jarno, Marko, Erno (fostul trombonist) și Teemu (fostul tobar), ce aveau să întemeieze mai apoi Alamaailman Vasarat, i-au prins de fapt pe vocalist și pe cei doi chitariști mâncând kebab fără ei și drept pedeapsă i-au dat afară, fugărindu-i apoi prin Helsinki în zgomot de tubă și trombon.
“Ce nevoie aveam de ăia, oricum?” aveau să se întrebe prin 2000, când noua formație își vedea albumul de debut, Vasaraasia, pe locul 7 în Europe Top 20.

Sigur, demersul lor nu trebuie înțeles greșit – ei compun, nu interpretează. Etno jazz-ul, klezmer-ul, toate astea nu sunt pentru ei decât influențe, puncte de plecare, în nici un caz destinații. Aș fi zis că sonoritățile est-europene sunt abuzate, dar aș exagera, pentru că Alamaailman Vasarat mai degrabă le “capturează”, ca pe niște animale sălbatice, transplantându-le apoi, nu fără grijă, într-un mediu bizar, atipic și totuși prielnic. Poate de asta trupa se referă din când în când la muzica lor ca fiind “fictional world music” – amalgamul de influențe te-ar putea păcăli, însă ce fac ei nu este în nici un caz autentic, decât poate pe “continentul” fictiv Vasaraasia, “Asia ciocanelor”, concept ce mai apare din când în când în reprezentările lor, dând și numele albumului de debut.

Poate că asta îi face de fapt pe finlandezi atât de uncanny – nici nu mai știi dacă natura muzicii a dus la inventarea conceptului de Vasaraasia sau dacă nu cumva a fost taman pe dos. Pentru că uitându-te la ei, nu pare tocmai neverosimil să fi venit pe bune dintr-o realitate alternativă, una în care e firesc ca printre tânguieli de clarinet și solouri de saxofon să auzi violoncelele cu distors ținând riffuri demne de Rammstein. “This is blasphemy! This is madness!” și, totuși, nebunia ethnic-fusion care rezultă este ludică, engaging și extrem de coerentă. Poate că era nevoie tocmai de niște oameni fără legături culturale majore cu zona asta de Europă, cam ca niște finlandezi, ca să sesizeze potențialul latent al influențelor și să se joace în voie și fără nici o jenă cu ele. Ia uite cum se mai naște o paradigmă artistică.

Imaginea formației se rotunjește odată ce ne uităm și la videoclipurile oficiale. Din ele transpar foarte bine atât ideea de “realitate alternativă”, cam ca a noastră dar totuși un pic mai sucită, cât și atmosfera schizoidă, kafkaescă aproape, în care oamenii ăștia își desfășoară mare parte din explorările muzicale. Străzi gri cu oameni gri, aparent prietenoși dar cu substrat amenințător, care te iau la goană urmărind comanda cine știe cărei organizații misterioase? În Vasaraasia nimic nu e ceea ce pare, nici măcar muzicienii de klezmer.

Unul din momentele de glorie pentru Alamaailman Vasarat (au avut destul de multe în cariera de vreo 19 ani) a fost fără îndoială colaborarea din 2004-2005 cu Tuomari Nurmio, veritabil monstru sacru al blues-ului și rock-ului finlandez, considerat de mulți un soi de Tom Waits de-al lor. Aceasta s-a concretizat într-o serie de concerte și în albumul din 2005 Kinaporin kalifaatti. Aici avem de-a face cu niște “ciocane” mai temperate, accentul căzând în premieră pe vocea gravă, aspră a d-lui Nurmio. Și, deși Alamaailman Vasarat nu sunt nicidecum o trupă de acompaniament, muzica de pe album demonstrează o stăpânire de sine exemplară, astfel încât tot ansamblul sună desăvârșit. Na, nu te pui cu o gașcă de muzicieni buni, ăștia sunt în stare să facă orice să sune bine. Chiar și etno jazz pe riffuri de metal progresiv. Ah, stai.

Pentru încheiere am ales o piesă de-a lui Tuomari Nurmio interpretată alături de Alamaailman Vasarat într-un concert din 2004 din Tavastia, legendarul club rock din Helsinki. Acum că mă gândesc, filmarea are aproape valoare de document.

După un al șaselea album, Valta, scos în 2012, trupa se află acum în genul ăla de perioadă incertă în care i-a expirat domeniul pe site-ul oficial și n-a mai postat pe Facebook din 2015. Jarno Sarkula, liderul fondator, se concentrează momentan pe cariera de compozitor pentru jocuri video și de mobil, deschizându-și recent un studio de creație la Helsinki. Wikipedia în finlandeză îi dă despărțiți din 2014, dar hai să fim optimiști.

Ca o ultimă destăinuire, sper că nu v-am iritat scriind numele trupei – Alamaailman Vasarat – de prea multe ori. E bine, it’s gonna stick, iar eu sunt în sfârșit în stare să-l scriu cum trebuie fără să dau copy-paste.

Publicat inițial pe Ginger Group, februarie 2011. Revizuit.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău