8+1 ale lui 2016

collage 8plus1

S-a întâmplat ca 2016 să fie începutul acelei perioade din viața mea în care mă hrănesc cu discografia oricărui artist îmi trece de timpane, iar cu excepția acestora, lansările de anul ăsta m-au cam ocolit (sau eu pe ele). Ceea ce urmează e o mică adunare de favorite a căror lansare am așteptat-o sau pe care le-am găsit recent, în timp ce încercam să recuperez, listate în ordine alfabetică, alături de promisiunea că la anu’ îmi fac temele mai bine.

Blossoms – Blossoms

Ceea ce la prima vedere ar putea părea the usual indie band of nowadays se transformă într-o subtilă resuscitare a anilor ’90 odată cu albumul self-titled care le încununează cu succes primii doi ani de existență.

Tehnic sau liric nu prea iese în evidență, fiind totuși un album bine realizat, dar rămâne cu importanța că ar putea ajunge și rămâne la un public mai larg tocmai pentru că trupa a avut inspirația de a apela la trecut și îndemânarea de a nu-și bate joc de el.


The Amsterdams – Eternity for Dummies

Cred că pe ăsta l-am așteptat cel mai mult și cel mai tare din toate albumele românești (și cred că nu numai) ale anului, că se vorbea de apariția lui din vara lui 2014, când am dat cu nasul de „Twin Song”-ul care era în heavy rotation la Guerrilla.

De data asta băieții au dat-o puțin mai electronic decât înainte, dar au făcut-o cu bun simț, cât să fie o gură de aer proaspăt și să nici nu producă indignare în rândurile fanilor cu experiență. Lucru care le transformă decizia într-una binevenită.


LNZNDRF – LNZNDRF

Între memorabilul Trouble Will Find Me și un album despre care nu se știe încă prea mult, The National pleacă pe alte cărări. După ce Berninger a rupt finalul lui 2015 cu EL VY, a venit rândul fraților Devendorf să scoată capul în lume cu o nebunie destul de post-punk, stropită cu câteva picături de Beirut aduse de Ben Lanz, colegul lor din contextul ăsta.

Îmi cam pare rău că debutul discografic nu a făcut valurile meritate și care acum ceva ani poate ar fi fost tsunami-uri, dar câteodată mai vrem și noi să ne simțim speciali.


Suede – Night Thoughts

Când  s-a lansat, l-am ascultat mai mult oarecum de rușine, că uite, e ditamai trupa și eu sunt total indiferentă față de ea, ceea ce probabil a contribuit la imposibilitatea inițială a formării vreunei legături între mine și mai sus-menționatul material discografic. Noroc cu retrospectiva asta pe care m-am încăpățânat să o scriu, că ne-am lovit iar, de data asta cu un outcome frumos. De câteva săptămâni plutesc printre melodiile care-l compun, bucurându-mă că Suede au reușit să-și prelungească termenul de valabilitate, ca să zic așa.


Iggy Pop – Post Pop Depression

Din seria legendelor (God bless) încă vii care au lansat anul ăsta nu putea să lipsească stimabilul Iggy Pop, care ne-a bucurat primăvara (cum probabil va face și cu următoarele) cu albumul ăsta.

Indiferent că ești die-hard fan sau doar ți-a mai trecut accidental „The Passenger” pe lângă urechi (or anything in between), Post Pop Depression se simte ca cea mai mișto duminică leneșă de vară, aia în care adierile de vânt au avut fix direcția și temperatura potrivită.


Electric Brother – ROCKS

Aș putea spune că ăsta e unul dintre cele mai tupeiste albume care au ieșit la noi anul ăsta, pentru că omul ni l-a dat și a spus „uite, mă, așa sună rock-ul în capul meu”.

Ceea ce mă bucură e faptul că deși colaborările de pe album nu-s puține și nici cu artiști aparținând aceluiași peisaj, genre-wise, a ieșit totul incredibil de închegat, parcă tocmai în ciuda celor care poate au stat la pândă fiind pregătiți să-i găsească orice nod în papură.


The Last Shadow Puppets – The Dream Synopsis EP

Împreună cu fratele său puțin mai mare ca vârstă și lungime, Everything You’ve Come to ExpectThe Dream Synopsis strigă tare și clar că Alex Turner încă mai are lucruri de spus și de cântat, cu bonusul că acestea se găsesc sub o formă mult mai matură decât cea cu care ne-a obișnuit.

Dacă pe materialul full-length au fost doar compoziții originale, aici ies în evidență reinterpretările, dintre care țin să le menționez pe cele după Leonard Cohen și (bineînțeles) Jacques Dutronc.


PJ Harvey – The Hope Six Demolition Project

Pe ăsta chiar l-am așteptat în relativ scurta perioadă dintre momentul în care am descoperit-o pe PJ Harvey și lansarea efectivă, cu speranța aproape indestructibilă că Polly va continua să fie relevantă, în ciuda timpului care trece și a curenților schimbători ai scenei mondiale. Evident că a reușit, (că de n-ar fi nu s-ar mai povesti) pentru că, folosindu-se de vocea ei care îndrăznește să nu fie cea feminină standard a secolului XXI și de călătoriile dintre albume, a tras mânerul alarmei de awareness cât să ajungă la urechile tuturor, cu tot cu părțile corale și accentele de world music.


Ca mențiune specială, Nine Inch Nails – Not The Actual Events EP. N-am fost niciodată vreo mare cunoscătoare sau împătimită de NIN, dar e scurt, clar și absolut binevenit.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău