byron în /Form Space: nu s-a cântat „Perfect”, dar așa a fost

14711029_2150757685149445_6345656506085673369_o

Primul meu concert byron.

Tehnic, n-ar fi primul, e cam a treia oară când eu și trupa ne găsim față-n față, ei pe vreo scenă, eu în primele rânduri, că altfel nu-mi place. De data asta, diferența a fost că am plătit bilet și am ieșit din casă tocmai ca să-i văd pe ei, nu în așteptarea vreunei alte formații sau pentru că am ajuns acolo din întâmplare. Am venit pentru ei, cu gândul să recuperez timpul de care am avut nevoie să vreau să încerc să îi înțeleg și să le dau o șansă, pentru că probabil o să mă bântuie mereu faptul că prima oară când i-am văzut, acum două veri, eram total hotărâtă să nu îi ascult niciodată, ce contează că oamenii cântă de aproape zece ani?

Ăștia zece ani se împlinesc foarte curând și, ca să celebreze cum se cuvine, byron au demarat o nebunie de turneu aniversar care a început pe 20 în Brașov și încă nu se știe când și unde se va termina, dar până îi prinde din urmă aniversarea de 11 ani au tot timpul să-și sărbătorească toate concertele, componențele trupei, albumele și viețile trăite în ultimii zece ani.

14715445_2150758561816024_7734774372482767768_o

Lizabett Russo

Așadar, vineri seară m-am prezentat în fața proaspăt inauguratului /Form Space din Cluj-Napoca, cu vreun sfert de oră înainte de open doors, că m-a luat nerăbdarea la fugă, ca la orice concert, acum cu bonusul de curiozitate adus de noua locație. Aceasta m-a surprins plăcut și sper să facă la fel de fiecare dată când o voi vizita, pentru că mai are nevoie de îmbunătățiri, dar a pornit cu dreptul.

După cele 30-35 de minute pe care mi le-am oferit ca să cercetez fiecare colț al locației mi-am luat locul din primul rând, că stăteau să înceapă concertele din deschidere: în primul rând, Lizabett Russo, brașoveancă stabilită în Scoția, pe care îmi pare rău că am descoperit-o abia săptămâna asta; este un exemplu fantastic pentru câte se pot face cu o voce și o chitară, dacă ajung la cine trebuie. Compoziții proprii, reinterpretări ale muzicii tradiționale scoțiene și o Cristină care i-ar face geloși într-un fel sau altul și pe Maria Răducanu, și pe Robin Proca, toate astea într-un set care a durat mult prea puțin. Următorii pe ordinea de zi, Cuibul, au adus audiența mai aproape de scenă și au pus-o în mișcare cu ritmurile de etno-jazz-funk aduse tocmai de la Chișinău; trupa mi-a depășit așteptările coborâte serios de ce am ascultat pe YouTube, pentru că astfel de proiecte se nasc pentru live, nu pentru studio.

Cuibul

Cuibul

Undeva spre miezul nopții sărbătoriții urcă pe scenă acompaniați de aplauzele publicului deja încălzit; încep cu începutul – adică cu „Blow Up My Tears”, parte din albumul de debut. Totuși, setlist-ul nu a urmat o ordine cronologică a albumelor, s-a sărit de la A Kind of Alchemy la Eternal Return și înapoi la Forbidden Drama, ceea ce a asigurat omogenitatea concertului. După câteva piese, pe scenă au urcat și fetele din Muse Quartet care au completat peisajul cum nu se putea mai bine, atât vizual, dar mai ales sonor; instrumentele clasice incluse în melodii alternative pot fi considerate o alegere riscantă și chiar tricky, dar când combinația reușește nu știu cum să-mi dau jos pălăria mai repede în fața artistului.

byron & Muse Quartet

byron & Muse Quartet

Nu se putea ca Dan să lase publicul să stea degeaba, așa că din când în când ne-a invitat să contribuim într-un fel sau altul la cântecele trupei, până în momentul în care i-am făcut să stea și să ne asculte cum le cântăm de „la mulți ani”; obiceiul ăsta în mod normal îmi este antipatic, dar vineri seara chiar am făcut-o cu drag.

Tot show-ul a fost cumva împărțit în câteva fragmente, delimitate de proiectarea unor videoclipuri care surprindeau crâmpeie din istoria trupei și arătau ceea ce noi în general nu vedem; momente din spatele scenei sau de pe drum, așezate grijuliu între visualurile create de Anca și Claudiu Buzilan. Cu munca lor am avut ocazia să mă mai întâlnesc în ultimele materiale ale The Amsterdams, dar până acum nu-i văzusem în ipostaza de live VJ.

byron & Muse Quartet

byron & Muse Quartet

Ca întotdeauna, m-am lăsat vrăjită de momentele în care publicul și membrii trupei devin o singură voce, dar nu numai: de cvartetul de coarde m-am îndrăgostit la prima notă, iar începutul cântecului „Mă simt minunat”, cu fiecare membru al trupei bătându-și ritmul bine stabilit, m-a fascinat poate un pic prea mult, ca să nu mai vorbesc de omagiul adus de băieți fostului lor coleg, Costin Oprea, interpretând una din melodiile de pe albumul The Boxes, pe care sper să ajung să-l ascult cât de curând. Personal, cel mai intens am trăit melodiile de pe ultimul album lansat, cel care m-a făcut să vreau să descopăr ce este byron cu adevărat, acțiune la care încă lucrez.

Mă bucur că mi s-a deschis mintea suficient cât să merg la aniversarea asta, deși nu am fost martoră la evoluția din ultimii zece ani a trupei, la toate momentele care i-au făcut un nume mare al industriei rock din România secolului 21, dar promit să recuperez cât pot. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs și s-a plâns, nu s-a cântat „Perfect”, dar așa a fost show-ul, care m-a făcut să vreau să fiu atentă la ce va urma.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău