Antimatter la Hard Rock Cafe: reversul melancoliei

antimatter-hrc-by-dieratte-photography

Ca să scot elefantul din cameră de la bun început, Hard Rock Cafe e o locație bizară pentru concerte; asta pentru mine, cel puțin, obișnuit cu concertele de club unde se stă în picioare și nu te chinui să te strecori printre mese și scaune. Eu n-am să merg niciodată la un concert ca să stau la masă și să mănânc burgeri sau coaste în timpul ăla, dar presupun că pentru unii oameni asta nu e o problemă, la fel cum probabil nu e o problemă să asculte aceleași zece piese „oldies but goldies” repetate ad nauseam pe Rock FM. Na, publicuri și publicuri, nu sunt în target, să fie pace între popoare, acceptăm și nu judecăm (deși nu înțelegem neapărat). Mi se pare un pic demeaning pentru artiști, dar pe de altă parte când vuietul de aplauze de la final e sincer și toată lumea, din public și de pe scenă, are zâmbetul pe buze, mai contează oare atât de mult?

Nu am un răspuns, e doar o problemă pe care mi-o pun câteodată. Presupun că nu doar eu.

Dincolo așadar de specificul locului, i-am văzut joi seara pe britanicii de la Antimatter. Am fost un pic surprins să-i văd pe scenă în formulă de trio, mi se păreau cam puțini, iar la final mi s-a confirmat impresia când am stat un pic de vorbă cu solistul Mick Moss; live, ei de regulă sunt patru, dar din diverse motive basistul lor n-a putut veni cu ei așa că Mick a fost forțat să treacă la bass pentru prima oară în viața lui. În nici un caz n-aș fi zis, văzându-l cu cât aplomb își îndeplinea rolul pe scenă, așa că o bilă albă în plus pentru ei. Am remarcat de multe ori cum basul și tobele duceau mare parte din construcția piesei, chitara electrică venind adesea doar pentru adăugarea unei texturi și a unui plus de expresivitate. O concesie făcută formulei de trio, cel mai probabil, dar extrem de eficient și de engaging.

Am mai văzut un fel de Antimatter acum opt ani, în locul de pe Turturelelor care atunci se chema Becker Brau, când Mick Moss a venit însoțit de Duncan Patterson și alți muzicieni și au cântat din repertoriul trupelor din care au făcut parte, inclusiv Anathema și Íon, proiectul de atunci al lui Duncan. Și atunci a fost ciudat, locul avea mese pe rezervatelea cu mâncare și băutură și mi-a părut de-a dreptul ostil celor care pur și simplu veniseră pentru muzică. Dar a fost frumos – acustic, sincer, cu o profundă melancolie care rămânea cu tine în ciuda clinchetului de tacâmuri din jur. Acum asta n-a mai fost neapărat o problemă, pentru că Antimatter au venit puși pe gălăgie – celălalt mod sincer și visceral de a exorciza demonii anxietății, depresiei și ai relațiilor toxice în care ne mai aruncă uneori viața.

În discografia trupei e clar un moment de ruptură înainte și după Leaving Eden din 2007. Înainte, pe vremea când exista și Patterson în peisaj, lucrurile aveau un parfum mult mai atmosferic, întunecat, acustic; Planetary Confinement de doi ani mai devreme i-a adus atunci, de exemplu, foarte aproape de scena neofolk, iar și mai înainte sound-ul cotea de multe ori spre trip-hop și experimente electronice. De la Leaving Eden, Antimatter sunt însă mai degrabă o trupă de progressive/alternative rock, păstrând mood-ul melancolic și mohorât dar traducându-l acum în tobe și chitare cu distors, cumva nu foarte diferit de ce face Anathema în ultima vreme (deși cu mai multă substanță) sau Patterson cu proiectul său Alternative 4. Așa au sunat și joi live, și mi-a plăcut foarte tare că, deși n-ai fi zis la prima impresie, chiar au cântat piese din aproape toată discografia. „The Last Laugh” de pe debutul Saviour din 2001 a fost o surpriză monumentală pe care-am savurat-o până la ultima picătură. N-am avut parte de mult iubita „Legions”, dar „Over Your Shoulder” (Saviour) și In Stone (Lights Out) au purtat mai departe cu succes stindardul albumelor vechi, adaptate excelent la formula live din prezent.

Dar să nu rămânem cantonați în trecut – noul album Antimatter, The Judas Table lansat toamna trecută, este la rândul lui excelent. „Can of Worms” nici nu bănuiam cât de tare mi se cuibărise în subconștient odată cu ascultările în buclă la ore mici (și în muzica ambientală de la DBE6), iar pe „Stillborn Empires” – celebră după clipul fabulos pe care l-a primit – am așteptat-o cu sufletul la gură până la bisul binemeritat. De pe la mijlocul concertului se încinseseră deja binișor spiritele în Hard Rock Cafe (se ridicaseră în picioare chiar și unii oameni de la mesele din față!) iar reacția publicului m-a făcut să cred că, totuși, dincolo de farfurii pline, halbe de bere și niște lumini absolut atroce, muzica a rămas punctul culminant al serii pentru majoritatea celor prezenți. Un sentiment tare, tare plăcut.

A photo posted by Cosmin Ionescu (@kozminovici) on

Nu pot să închei fără să menționez și excelenta preluare după Pink Floyd, „Welcome to the Machine”. N-are sens nici o comparație cu originalul, mi se pare absolut chiar și la 41 de ani distanță, ca tot albumul pe care se găsește, dar Antimatter au știut să spună cu cuvintele lor o poveste ce a rămas la fel de relevantă și azi. La intrare se găsea de altfel CD single-ul proaspăt lansat cu piesa asta, împreună cu un altul ce conținea piesa „Too Late”. Îndrăzneață mișcare :)

S-a terminat parcă prea repede, dar oamenii au fost prietenoși și s-au pierdut prin mulțime unde au petrecut mult timp. Sper deja la o revedere.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău