Dark Bombastic Evening 2016, ziua 2

13988246_10154457594826908_7668929150087209975_o

Ploaia de la Alba Iulia a încurcat în cele din urmă o bună parte din planurile organizatorilor Dark Bombastic Evening pentru ziua de vineri, lucru ce a dus la pauze neprevăzute, modificări în program și seturi scurtate. Fjord au fost singurii care au profitat de vremea bună (eu nu am reușit să-i prind, din păcate), norii începând să se scuture când pe scenă erau post-rockerii de la Spurv. Haioși, deși probabil un pic posomorâți de potriveala meteorologică, și-au cerut scuze că au adus cu ei „vremea nasoală din Norvegia” și, după ce și-au întrerupt setul timp de o oră pe la a patra piesă, au revenit după micul potop pentru un final în forță – ca vremea urâtă nu cumva să mai aibă curaj să revină. Lor le-a plăcut super mult și sper să îi mai prind odată și odată într-un concert cap-coadă fără alte interferențe – măcar de dragul momentelor petrecute împreună în pauzele de la DBE6 :)

Prima trupă pe care-am văzut-o pe bune aseară a fost, așadar, King Dude. Foarte americani în cuget și în simțiri, TJ Cowgill aka. the Dude himself („our Dude, our King”, după cum s-a prezentat) avea momente în care-l evoca când pe Nick Cave, când pe Mike Patton, cu o gâjâială caracteristică în glas și o atitudine rock’n’roll pe măsură. Mi-a plăcut mult prezența lor pe scenă, păreau în același timp distanți dar calzi, întunecați dar prietenoși. Poetici, cu o muzică diversă în care puteai auzi blues, americana și chiar și un pic de metal, sunt o trupă de ținut minte și de luat acasă. N-aveam teribil de multe așteptări plecând strict de la nume (am zis că prefer să fiu surprins la fața locului decât să fac vreun research extensiv înainte de DBE) dar uite că cele mai plăcute surprize le ai fix de-acolo de unde nu te aștepți. Are sens, nu?

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Pe Spiritual Front îi știu de la primul DBE, hăăăt din 2009, când mi-au făcut o impresie excepțională – ajutați, în mare parte, și de muzica bogată și provocatoare de pe albumul pe care-l promovau în acel moment, Armageddon Gigolo. Din păcate acum, la această frumoasă închidere de cerc, zeii n-au prea fost de partea lor; pe lângă timpul de scenă scurtat, italienii s-au luptat și cu multe probleme tehnice, înfăptuind un soundcheck continuu până pe la antepenultima piesă. „Jesus Died in Las Vegas” și „Bastard Angel” au sunat la fel de minunat, dar cu piesele mai noi probabil că nu sunt suficient de familiarizat pentru că nu m-au mișcat teribil. Bine, cu siguranță nici ei nu erau în cel mai propice mood cu toate ghinioanele adunându-li-se, așa că să nu-i judecăm prea aspru. Simone e la fel de charismatic, dacă vă întrebați, iar formula live de acum parcă e înclinată să ducă lucrurile într-o direcție mai rock (virând chiar spre post-rock în niște momente cheie), ceea ce dă ansamblului o aromă proaspătă, foarte reușită. Scurt dar frumos, în acel fel încărcat de nostalgie, ca o revedere cu niște prieteni dragi. În aceeași notă, mi s-a părut super simpatic s-o văd pe Lee Newman, basista King Dude, în public la concert; sentimentul ăla că we’re all just one big music family este înălțător și super heartwarming.

Au urmat Death In Rome, ca o rocadă cauzată de problemele de mai devreme, dar eu nu am fost chiar în cel mai propice mood pentru ei – deși am auzit apoi vorbe bune despre ce s-a petrecut pe scenă. Următoarea trupă pe care am bifat-o a fost, așadar, Crippled Black Phoenix care ar fi trebuit să încheie seara, dar au fost și ei victimele rocadei logistice de mai devreme. Cu un line-up impresionant, de opt muzicieni (care au devenit totuși șapte spre final, solista Belinda Kordic retrăgându-se la un moment dat), oamenii au sunat spectaculos de închegat, melodici pe alocuri, violenți câteodată și overall având un sound extrem de studiat și de expansiv. Nu îi cunosc foarte bine (am ascultat câteva piese recente doar), dar mă bucur că am făcut cunoștință în cele din urmă. Solistul Daniel Anghede a fost o prezență plăcută, tot amintindu-și din când să mai zică lucruri pregătite în avans (cum ar fi să reciclăm paharele de plastic de la bere) și fiind aproape să dea în vileag titlul viitorului lor album –  noroc (sau ghinion?) cu intervenția lui Justin și a celorlalți care au început să glumească pe seama asta. Am mai tot zis că-mi plac prezențele volubile care cântă muzici grele, iar CBP fac parte din categoria asta. O bucurie de văzut, un privilegiu de ascultat live.

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Iar Theodor Bastard, una din trupele la anunțul cărora m-am bucurat cel mai tare, abia urma să urce pe scenă. Povestea mea cu ei datează de pe la al doilea DBE de la Alba Iulia, când au cântat ziua, pe lumină, și au reușit să vrăjească aproape pe toată lumea (suficient cât să justifice prezența lor și la ediția din anul următor). Rușii sunt de o ambivalență extraordinară, sunt super ethereal dar îi simți totuși foarte apropiați, zâmbind și transmițându-ți pur și simplu o stare de bine; muzica lor e mai degrabă contemplativă și gravă, dar te surprinzi dansând fără mari probleme. Fyodor e trickster-ul care dă scânteia, incitând la dezechilibru și creație, în timp ce Yana e zeița blândă și înțeleaptă care înfăptuiește lucrurile prin glas. Chimia dintre toți membrii e una fascinantă și, în ciuda setului scurt, m-am simțit încă o dată transpus în povestea lor ușor nepământeană. Nu știu ce a fost mai minunat – concertul în sine sau momentul de la final, atât de cald și uman, când trupa se adunase pe scenă la o ultimă reverență iar Fyodor era de negăsit, ascuns deja prin primele rânduri unde se îmbrățișa cu fanii, sub privirea amuzată și ușor dojenitoare a Yanei. Extraordinară muzică, extraordinari oameni.

A photo posted by Cosmin Ionescu (@kozminovici) on

Mi-aș fi dorit să asist și la proiecția documentarului Blackhearts (mi-a plăcut foarte tare promovare acestuia de către Ambasada Norvegiei pe site-ul propriu și asumarea implicită a importanței elementului cultural prezent în muzica black metal), dar frigul se lăsase în aer și în oase iar scena mare nu mi s-a părut neapărat cel mai potrivit loc pentru această proiecție. Însă nu va rămâne nevizionat, promit.

Și a fost seară, și a fost dimineață; ziua a doua.

Acum pe scenă sunt Virus care cântă un avant-garde destul de interesant, așa că închei și fug să scot capul pe ușă. Ne reauzim curând.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău