Amorphis și Textures la Arenele Romane: always look on the prog side of life

amorphis – arene 1

Când vin Textures și Amorphis la tine în oraș frumos e să te duci, iar când în mix intră și una dintre cele mai promițătoare trupe grecești care nu cântă black, pe numele lor Poem, ai brusc un super-pachet de metal european modern și engaging.

Pe Poem din păcate nu i-am prins, deși mi-au făcut o impresie tare plăcută la Rockstadt Extreme Fest acum doi ani, când printr-un concurs de împrejurări au ajuns pe main stage. Oricum, moștenirea lor plutea un pic în aer, fundalul sonor dintre concerte fiind oferit de niște A Perfect Circle live (ultima oară mi s-a părut că grecii tindeau un pic spre zona aia). Nice touch.

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

Cu Textures mărturisesc că nu am avut extrem de mare contact până acum, dar știam că nu-s de ratat; vorba unui prieten, „știi cu cine ai de-a face când vezi că albumele au titluri gen Phenotype”. De pe acest nou album, lansat acum două luni, au și cântat cel mai mult. Muzica avea momente când era excesiv de tehnică pentru mine, însă oamenii balansau lucrurile destul de frumos; am simțit o ușoară „îndulcire” a playlistului pe parcursul concertului, Textures fiind extrem de capabili să producă și momente epic-melodice de ridicat părul pe tine, cu o voce clean cu niște linii înălțătoare, într-un reușit contrast cu riff-urile rapide – ca exemplu perfect a rămas cu mine „New Horizons”. A nu se înțelege că n-am apreciat și momentele de traforaje, deși pe mai vechea „Singularity”, de exemplu – un monument de badassery, cu tot cu pattern-urile ei complexe de tobe – era destul de greu să faci headbanging pe timp.

Altfel, voie bună – chemările la circle pit n-au prea fost luate în seamă, dar se făcea niște crowd surfing la un moment dat. Sincer vorbind, muzica lor nu prea se pretează la așa ceva, mereu am avut senzația că genul ăsta de prog/death e mai degrabă de ascultat cerebral, cu versurile citite, ca să înțelegi tot ce se petrece acolo. Sigur, asta nu înseamnă că nu putem să ne și simțim bine while we’re at it, iar Textures au arătat că n-au nici o problemă în a face exact asta atunci când e cazul.

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

Mi s-a părut inițial un pic stranie alăturarea de nume de pe afiș, dar văzându-i ulterior și pe Amorphis am înțeles cumva ce încearcă să facă cei de la Nuclear Blast. După mult timp în care finlandezii au fost mai degrabă asimilați scenei de folkăreli și vikingăreli, oamenii și-au dat seama că publicul lor nu e tocmai acolo. În ciuda influențelor etnice din instrumentație, Amorphis n-au cântat niciodată muzică de voie bună, cu săbii și dușmani, fiind în adâncul lor mai degrabă o trupă de progressive, cu accent pe povești ample și bine gândite. Au avut în ’97 o tentativă de explorare mai pe larg a zonei (EP-ul „My Kantele”) și elemente de genul și-au făcut mereu simțită prezența în muzica lor, dar cred că acum e pentru prima oară când Amorphis își asumă pe bune identitatea de trupă de prog – și nu-i prinde rău deloc, dovadă fiind chiar recentul album „Under the Red Cloud” unde pare că se simt super în largul lor printre structuri complicate și clape șaptezeciste. Alăturarea cu Textures vine așadar ca un foarte reușit stunt de imagine, menit a repune trupa pe un anumit făgaș în ce privește publicul – băi, noi suntem oameni serioși și maturi și cântăm muzică complicată, nu ne judecați după fluiere și alea 2 balade de acum 10 ani.

amorphis - arene 4 - foto Florin Matinca

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

Live am avut parte bineînțeles de mult Under the Red Cloud, concertul începând în forță chiar cu piesa omonimă, dar nici celelalte albume n-au fost neglijate. Momentele cele mai apreciate au fost, cum era de așteptat, cele cu piese vechi precum „Drowned Maid”, „My Kantele” sau „On Rich and Poor”. E remarcabil că o trupă poate să-și introducă în setlist piese de acum 20+ de ani care să sune totuși actual și asumat; în ciuda momentului de fan-service absolut de pe „Drowned Maid” când în duet cu solistul Tomi Joutsen a intrat Tomi Koivusaari de la chitara ritm, vocalistul original din perioada aceea, pentru Amorphis nici o recuperare din perioadele timpurii nu sună nostalgic sau forțat. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc absența intenționată din setlist a megahitului lor absolut din acea perioadă, „Black Winter Day” – e clar un statement din partea lor și de regulă sunt primul care salută „educarea” publicului întru a nu mai aștepta un concert întreg după „piesa aia”, dar din păcate, probabil spre deosebire de trupă, de BWD chiar nu m-am săturat încă :)

amorphis - arene 2 - foto Florin Matinca

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

Am chicotit când ne-a povestit Tomi J. de drumul zgâlțâitor pe care l-au avut în noaptea precedentă, venind dinspre Sofia. Mi-a părut un pic rău pentru ei, dar ce-ar fi viața fără un strop de aventură?

Altfel la naiba, „Silent Waters” cu piele de găină pentru că așa sunt eu fan untr00, o super surpriză cu niște bucăți din Skyforger, piese de pe Elegy cântate în sfârșit cap-coadă și nu înciorbite într-un medley, lume multă și mișto care știa pentru ce-a venit (la ani-lumină distanță de publicul răzleț și tristuț din 2009 tot din cort de la Arene, când au venit cu Before the Dawn) și, la final de tot, aceeași humppa veselă prelucrată după „House of Sleep” în boxe, variantă proprie a „Always Look on the Bright Side of Life”-ului folosit de Maiden, ca să fim siguri că nu mai urma nici un bis. Acum pfffmuuulți ani, când descopeream trupa asta în timpul conului de umbră în care intraseră pe vremea lui Far From the Sun și eu tot Tales from the Thousand Lakes ascultam, nu prea-mi închipuiam că aveau să ajungă din nou în primul eșalon al metalului făcut cu simț de răspundere trăindu-și o înfloritoare și binemeritată a doua tinerețe. Dar na, poate sunt și biased un pic, cu pasiunile vechi mereu există riscul ăsta.

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

foto: Florin Matincă | Metalhead.ro

All in all, bravo Metalhead pentru eveniment, mă bucur foarte tare că au decis acum câțiva ani să revină de partea organizatorilor de concerte. Nu-mi displace deloc mica asta bulă de normalitate în care se pare c-am intrat.

P.S. offtopic: Dacă tot ți-a luat Satan mințile și filmezi cu tableta la concert, măcar nu filma vertical, trăzni-te-ar.

Drive
Regenesis
New Horizons
Shaping a Single Grain of Sand
Awake
Zman
Timeless
Singularity
Laments of an Icarus
Under the Red Cloud
Sacrifice
Bad Blood
Sky Is Mine
The Wanderer
On Rich and Poor
Drowned Maid
Dark Path
The Four Wise Ones
Silent Waters
My Kantele
Hopeless Days
House of Sleep

BIS:
Death of a King
Silver Bride
The Smoke                 

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău