Supermetale 2015

colaj albume 2015

Încă trăiesc cu iluzia că voi termina de scris la un moment dat și topul pe 2014, dar până atunci hai să facem chestia deșteaptă și să nu așteptăm, ci și să dăm drumul în lume topului pe anul trecut :) Niciodată nu mi-a plăcut să fac bilanțuri cât timp anul respectiv încă nu s-a încheiat, așadar publicarea post- luna ianuarie este intenționată. Publicarea în martie nu e neapărat ideală, dar hei, ați avut timp berechet până acum să vă puneți la punct cu albumele din topul Muzici și Faze – o infuzie de metale dătătoare din cap pe lângă atâtea gaze pică la fix.

Am avut cam de toate anul trecut și, deși inima mea întunecată a gustat doomăreli cu nemiluita, am încercat să fiu cât de cât echilibrat stilistic în alegerea albumelor din top 12. Așa că, without further ado, doamnelor și domnilor:

12. Agent Fresco – Destrier

Agent Fresco sunt niște islandezi minunați, ce se joacă super lejer undeva între progressive metal, art rock și indie/pop. De primul lor full-length, A Long Time Listening, m-am îndrăgostit iremediabil când am făcut live cunoștință cu ei (i-au adus Asiluum în Fabrica acum vreo patru ani, vezi aici ce-am scris atunci despre concert). Pe acest al doilea disc, Destrier, Agent Fresco duc cumva mai departe ceea ce au început atunci; muzica e în continuare copleșitor de eclectică, pianul minimalist a rămas coloana vertebrală a multor piese iar vocea lui Arnór Dan Arnarson e la fel de surprinzătoare, săltând grațios prin peisaj cu o determinare foarte refreshing.

Per total e un album mult mai greu și mai agresiv, în ton cu conținutul liric de altfel (trupa a explicat în mai multe rânduri că furia e aici unul din principalele sentimente din spatele muzicii). Se aud și niște elemente electronice din când în când, iar câteva track-uri scurte au rolul de a lega piesele laolaltă – aici mi se pare că Agent Fresco nu-și ating în totalitate scopul, pentru că intro-ul „Let Them See Us” mai degrabă încarcă decât clarifică, iar piese scurte precum „Angst” și „Citadel” mi-ar fi plăcut să le văd dezvoltate în ceva mai amplu. Pe cât de rewarding este, Destrier se ascultă foarte greu și-ți solicită atenția la maximum; momente precum „See Hell”, cu refrenul său amplu susținut de o clapă simplă și elegantă, sau „The Autumn Red” cu un final instrumental prelung și intens vor face însă ca totul să merite din plin.


11. Ghost Bath – Moonlover

Să ne înțelegem, coperta nu „e făcută de o româncă”, fotografia de pe copertă e o operă din 1989 a fotografului guatemalez Luis Gonzalez Palma după cum scrie chiar pe pagina de Bandcamp a albumului. O româncă a făcut, într-adevăr, o pictură color reproducere endorsată de către trupă, dar cam atât. La fel cum trupa nu e nici un one-man band din China sau alte bazaconii, după cum poate ați fost induși în eroare din campania lor de promo de până acum, ci un cvartet de-a dreptul din Dakota de Nord. Cât de uncool.

Muzica pleacă de la ce numim îndeobște depressive black metal, dar are niște direcții interesante; sunt momente când explorările o iau pe o pantă shoegaze, trimițând spre un upliftingness alcestian („Golden Number„), în timp ce unele piese au lungi intro-uri sau outro-uri melodice cu chitară clean sau pian. Experimentele cu elemente doom sau ceea ce e numit generic „dark metal” nu lipsesc nici ele – „The Silver Flower, part 2” e un excelent studiu de caz.

Jumătatea secundă a albumului e mult superioară calitativ primei jumătăți, făcând ascultarea din ce în ce mai rewarding pe măsură ce se scurg minutele. Ca o consecință amuzantă, îl plasasem în top mult mai sus în baza impresiei plăcute pe care o lăsa de fiecare dată la final, dar o ascultare întreruptă înainte de suita „The Silver Flower” m-a readus cu picioarele pe pământ. Nu mă înțelegeți greșit, e un album foarte bun – iar dacă vreți o dovadă, relevant nu e neapărat faptul că trupa a semnat recent cu Nuclear Blast cât că o să-i vedem între 18-20 august la Dark Bombastic Evening 7 la Alba Iulia :P


10. The Gentle Storm – The Diary

Pentru că întreg topul ar fi fost mai sărac fără un album de symphonic metal strașnic, iar respectivul cu siguranță nu avea cum să fie noul Nightwish care a performat mult sub așteptări, spre marea mea dezamăgire.

După ce-au și-au tot dat târcoale prin albumele Ayreon, iată că mastermind-ul Arjen Lucassen și solista Anneke van Giersbergen semnează prima colaborare pe un întreg album sub noul nume de The Gentle Storm. Din start aici avem una din trăsăturile particulare ale proiectului, albumul The Diary fiind împărțit în două părți distincte, „Gentle Version” și „Storm Version”, conținând aceleași piese interpretate întâi în cheie mellow, acustic/camerală, apoi cu trupa întreagă cu tobe și distoarse pe spate. Contrastul dintre cele două părți e interesant; admit că cel mai mult am ascultat porțiunea cu toată trupa – ceea ce și califică albumul pentru apariția în top – dar varianta mellow are un farmec aparte, în special dacă tot ce te-aduce aici e vocea inimitabilei Anneke.

Altfel, Arjen livrează o muzică eclectică și complexă, ca de obicei, ridicându-se la renumele câștigat cu Ayreon. Ai putea spune că o cotește un pic spre kitsch, în special în momentele ceva mai comerciale ale discului (precum „Heart of Amsterdam”), dar încercarea de a reda atmosfera de curte olandeză din secolul al XVII-lea probabil are efectul ăsta. Pentru că da, albumul este bineînțeles unul conceptual, descriind povestea dulce-amară de dragoste dintre un marinar și iubita sa de acasă prin intermediul corespondenței pe care și-o trimit. Compozițiile, în consecință, evocă de cele mai multe ori perioada respectivă, și în special în varianta „Gentle” rezultatul este unul cât se poate de elegant.

The Diary e, așadar, un cornerstone symphonic metal de la unul din tăticii prog-metalului modern și una din cele mai valoroase vocaliste ale genului. Să mai zic ceva?


9. Arcturus – Arcturian

Au trecut 10 ani de la precedentul disc Arcturus, iar trupa-cult a avangardei metal norvegiene a trecut în acest răstimp printr-o desființare și o reunire la care nu mai spera multă lume (sper că i-ați prins la Brașov când au venit în 2012). Acum avem în sfârșit și un album, Arcturian, iar piesele de pe el sunt foarte focused, fiecare cu o miză bine jucată, cu tot cu pedigree-ul de circ avangardist care nu se dezminte. Efectul e că vrei să asculți albumul iar și iar și iar, deși pe de altă parte se întâmplă atât de multe lucruri că devine obositor de la un punct. Muzica e plină de efecte electronice, sintetizatoare și riff-uri industriale dublate de tobele necruțătoare ale legendarului Hellhammer; pe de altă parte, avem și viori și un pian extrem de prezent, pentru a nu ne îndepărta prea tare nici de zona simfonică. Efectul e bizar dar foarte compelling, pictând eficace peisajele SF evocate de trupă.

Acquired taste-ul principal aici, culmea, nu e neapărat eclectismul instrumental cât vocea lui ICS Vortex care uneori capătă un timbru strident, disonant, în registrul înalt. E la fix în cadrul demenței asumate de pe disc, dar poate fi straniu pentru cei care iau prima oară contact cu el.

Draci, n-am ce altceva să vă mai zic, e fuckin’ Arcturus și e pe cât de badass ați fi sperat să fie.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău