Ozric Tentacles și Project RnL în Control: hypnosis in osmosis

31 – _MG_4319

Cei de la Control și-au pus la punct un sezon de concerte în care veți găsi niște chestii excelente: Baba Dochia, Fluturi pe Asfalt, Lydia Lunch, Gang of Four, Hexvessel, Alternativ Quartet, Rosetta, Toby Driver de luna trecută… cu IAMX-ul de lunea viitoare tronând mare și gras deasupra tuturor. Din seria asta a făcut parte și concertul de prog/psihedelie nebună cu Project RnL și Ozric Tentacles de miercuri seara care mi-a dat un binevenit restart de mijloc de săptămână și m-a făcut să-mi dau seama că de prea mult timp n-am mai scris o poveste cinstită de la concert. Să reparăm asta!

Cred că sunt în asentimentul tuturor celor prezenți când spun că Project RnL au fost revelația serii; dacă mare parte din lume venise pentru Ozric Tentacles și bănuia mai mult sau mai puțin la ce să se aștepte, opening act-ul din Tel Aviv ne-a dat cu așteptările de pământ și ne-a servit o demență prog-infused executată cu o rară măiestrie instrumentală. Bine, sunt nedrept când le zic opening act; întreg turneul lor alături de Ozrics este mai degrabă un double-bill cu doi headlineri, cum de altfel este reprezentat și pe tricourile oficiale. Indiferent dacă îți iei tricou cu Ozrics sau cu RnL, pe spate ai datele de turneu cu siglele ambelor trupe – very nice touch.

RnL vine de la „rock’n’LOL”, autodescrierea genului muzical cântat de trupă. Până nu-i vezi live nu-ți dai seama cât de potrivit este, dar am petrecut minim 72% din concertul lor cu un zâmbet mare și tâmp pe față (asta când nu râdeam pe bune). Project RnL au pornit acum vreo 6 ani ca un proiect de studio/Youtube cristalizat în jurul muzicienilor Eyal Amir (clape, producție) și Ray Livnat (voce). Ulterior și-au creat încetul cu încetul o echipă extinsă de colaboratori (au lucrat o vreme și cu Jordan Rudess de la Dream Theater) cu care și-au consolidat o prezență din ce în ce mai solidă pe net, atrăgând atenția cu o muzică complexă, quirky, cu influențe incredibil de diverse. Eyal – care studiase jazz și muzică contemporană în Israel – a plecat apoi o vreme la New York, colaborând cu Rudess și alți artiști, iar când s-a întors a decis alături de ceilalți să ducă Project RnL la nivelul următor, cel de concerte live. Best idea ever!

Îmi plac foarte mult artiștii care reușesc să facă din prestația live un prilej de bucurie, atât pentru ei cât și pentru cei din sală; iar când spun asta nu mă refer la bucuria evidentă de a-ți vedea un artist preferat, cât la acel feelgood contagios care răzbate dinspre scenă. Zâmbete largi, priviri complice schimbate cu publicul, oameni puși în glumă să bată din palme în șapte optimi, o nedumerire transformată în neîncredere și apoi în dans nebun când cei de pe scenă îți spun că vor cânta un cover după Eminem. Muzica Project RnL este extrem de tehnică, cu măsuri compuse, solo-uri amețitoare și o sincronizare la nanosecundă între cei cinci membri; cu toate astea, însă, este și plină de feeling, iar asta o face nesperat de prietenoasă și pentru acea parte din public care n-a studiat chiar ani de zile de muzică la nivel înalt.

Mi-a plăcut că mare parte din piese puneau accent pe prozodia liniilor vocale, plecând de la frazarea și intonația cuvintelor pentru a construi instrumentalul învăluitor; în acest sens aportul solistului Ray Livnat este cu adevărat fundamental pentru întreg, într-un fel refreshing comparativ cu alte trupe de progressive care pun întâi și întâi accent pe tehnicalități instrumentale. Mi-a mai plăcut cât de prezent era chitaristul Alon Tamir, care pot să jur că avea câte o expresie facială distinctă pentru fiecare riff pe care-l cânta. Eyal, din spatele clapelor, era o prezență glumeață și tare plăcută, prezentându-ne din când în când ceea ce urma să mai auzim (la un moment dat autocaracterizându-se ca „având ADD” ca scuză pentru a ne pune să muncim alături de ei la crearea unui ritm). Însă cel mai fain mi s-a părut că în primul rând having the time of their lives erau Brandi și Silas de la Ozric Tentacles, Brandi ajutându-i de altfel și cu montarea unor tobe pe scenă la un moment dat și făcându-le la final poza de grup cu toată lumea din public. Heart = melted.

S-au simțit și ei super bine, au zis că mai vin, keep an eye on them!

Am început concertul celor de la Ozric Tentacles fiind foarte atent la ce se cânta pe scenă – suna foarte heavy, abraziv, hotărât, surprinzător față de ce mă așteptam să aud. În spatele trupei se perindau proiecții în culori tari din care reperai câteva laitmotive: Stonehenge, siluete umane, figuri geometrice, fractali. Bass-ul lui Brandi Wynne era o prezență puternică, esențială, învăluitoare, ce oferea pulsul întregii construcții muzicale.

Pe măsură ce trecea timpul se înmuia și muzica, riff-urile cu distors lăsând locul unor clape spacey sau unei chitare acustice. Pauzele punctate de ropote de aplauze parcă veneau din ce în ce mai rar, sau poate distanțele în timp dintre ele începuseră să-și piardă sensul? La un moment dat am deschis ochii și am făcut un double take; eram în Control la un concert cu o trupă pe scenă și vreo trei sute de oameni în jurul meu. Cumva, undeva, la un moment dat, prin sunete și proiecții și bătut ritmul muzicii din ce în ce mai aprig, filmul se rupsese.

Ozric Tentacles au început acum 33 de ani mai mult ca o glumă de foc de tabără, cu un jam session la Stonehenge Free Festival – centru al activității hippie/psihedelice britanice la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. De atunci s-au transformat într-o veritabilă afacere de familie, lansând în jur de 30 de albume și câștigând un cult following în toată lumea, cu fani super-dedicați care fac trafic de casete cu rarități. Au vândut peste un milion de albume deși sunt independenți încă de la început și au avut un singur superhit notabil în 1991. În 2012 le-a ars casa cam cu tot ce-aveau prin ea, inclusiv instrumente și materiale de arhivă, dar au revenit spectaculos anul trecut cu un nou album, Technicians of the Sacred, în promovarea căruia s-au aflat de altfel în Control. Și pe care nu-l aveau disponibil decât pe vinil, because hellyeah.

Brandi și cu Ed Wynne (chitaristul și singurul membru original rămas în componența de acum) mai încercau din când în când să relaționeze cu publicul, dar nu era necesar – deși mi s-a părut simpatic Ed când și-a cerut scuze dacă muzica pe care o cântă e mai ciudată decât ne-am fi așteptat. Cea mai importantă comunicare pe care o aveau de făcut era însă cea prin muzică, and they delivered cu vârf și îndesat. Ozric Tentacles au cântat aproape două ore miercuri noaptea și cu siguranță ar fi avut energie în ei pentru mai mult – publicul, însă, mai puțin, audiența răsfirându-se destul de vizibil către final. M-a bucurat cât de diversă era mulțimea venită în Control pentru ei – de la proggeri mai în vârstă la metaliști pletoși și everything in between, inclusiv niște alți muzicieni which is always nice. Văzând nightliner-ul parcat în fața clubului și generoasa desfășurare de forțe de la standul de merch n-am putut să nu mă întreb oare câtă pasiune și câte sacrificii sunt necesare pentru două trupe din, admittedly, underground să pună la cale genul ăsta de nebunie frumoasă (turneu european cu 24 de date într-o lună)?

Temă de gândit. Până una, alta, miercuri noaptea am fost martorii unui pic de magie, iar asta probabil e o parte din răspuns.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău