Despre precaritate, naivitate și speranţă

Untitled-1

Până vinerea trecută eram mai cu toții niște adolescenți naivi, optimiști, rebeli, ce visau vise frumoase cu muzică, schimbare și lucruri făcute cu profesionalism. Înghesuiți prin pivnițe, garaje și foste spații industriale ne păcăleam pe noi înșine că suntem parte din schimbarea pe care ne-o doream fiecare. Am crescut de capul nostru, învățând totul din propriile noastre greșeli pentru că n-am avut pe nimeni alături care să ne ghideze, iar lipsei sufocante de opțiuni din jurul nostru i-am răspuns prin crearea unui drum propriu nouă.

Văd cum în zilele astea se vorbește din ce în ce mai mult de schimbare socială, revoluție, civism, implicare, proteste, politică iar eu am în continuare senzația de greață și de neputință pe care am avut-o acum 7 zile, când de la peste 1000 de kilometri distanță reîmprospătam febril feed-ul de Facebook în căutare de vești despre Colectiv. Niciodată cuvântul „tragedie” nu a sunat mai plin de sens pentru mine. În cadrul revoltelor noastre de canapea dădeam mereu vina pe presa de scandal (cam integralitatea presei românești mainstream, de altfel) că a subminat înțelesurile veritabile ale unor cuvinte precum tragedie, catastrofă, coșmar. Uite cum viața are felul său amar de a ni le reaminti.

Mă înfioară, acum în perspectivă, claritatea cu care ni se arată pașii pe care i-am făcut cu toții și care ne-au adus unde suntem. Obișnuiam să iau în râs distincția dintre mainstream și underground, dar acum realizez că este o veritabilă cortină de fier. Undergroundul repetă în fabrici re-amenajate și cântă în beciuri de cărămidă fără aerisire, în cârciumi fără backstage și în unele cazuri chiar fără scenă – și nu pentru că merge și așa, ci pentru că altfel nu se poate, după cum am văzut comentariul cuiva pe FB zilele astea. De la Vița de Vie, Luna Amară și alte trupe etalon la Flesh Rodeo, Fine It’s Pink și alte trupe promițătoare la început de drum, absolut toată lumea este blocată în același circuit de spații în majoritate improprii și în același circuit de 10 radiouri online și 2, 3 posturi FM suprasaturate și, oricum, cu audiențe infime raportate la restul.

Trăim în țara în care cel mai important radio auto-declarat de rock refuză cu obstinație să difuzeze muzică mai nouă de 20 de ani, în timp ce cel mai însemnat și mai curat radio generalist te ignoră cu vehemență dacă nu cumva aduni peste noapte milioane de vizualizări pe Youtube. Generații întregi de artiști educați și inteligenți, inspirați și dedicați, cu nimic mai prejos de omologii lor occidentali, sunt puse sub un embargo tacit. A fost nevoie de această tragedie pentru ca, mânați de curiozitate, zeci de mii de oameni să se îndrepte către Youtube să asculte muzica Goodbye to Gravity iar mulți dintre ei să constate, plini de o surprindere sinceră, că le place „deși e rock”. „Nu credeam să existe așa o trupă în România! Ce păcat că i-am descoperit abia acum!” Dacă le-ai spune acelorași oameni că Goodbye to Gravity erau doar unii din mulți, că există o întreagă scenă cu sute, mii de fani și de muzicieni unii mai mișto ca alții, oare ce s-ar putea întâmpla? Dar nu, hai să rămânem încremeniți în nostalgii cu Scorpions și Guns, e călduț și comod și infinit mai simplu decât să coborâm în beciuri să luăm pulsul vieții adevărate.

N-am putut să nu pufnesc a amar văzându-l pe Iohannis la locul tragediei declarând că „e un loc total impropriu”. Colectiv era unul din puținele (4, 5?) locuri de top pentru concerte din oraș, nu era vreo dugheană insalubră așa cum s-a tot vehiculat prin presă. Iar asta spune totul despre nivelul la care ne aflăm. Dughene insalubre sunt altele, mai multe și mai înghesuite, afumate, întortocheate, dar chiar și acolo merge lumea încontinuu pentru evenimente. Pentru că alternativa nu există. Spații de concerte în adevăratul sens al cuvântului nu există. Acum 26 de ani, la Începutul Tuturor Lucrurilor, cultura noastră stângace și-a creat propriul concept original de „discotecă” în loc să adopte conceptul de „club live” din lumea cu apă caldă. Iar cluburile de live care au apărut ulterior au fost, iterație cu iterație, variante din ce în ce mai evoluate și mai cu ștaif ale garajelor și halelor în care își făcuseră cuiburi de repetiții trupele din afara „sistemului”. Până acum o săptămână, aproape ajunseseră la nivelul la care ar fi reușit să ne păcălească. De fapt, cu toții eram în continuare doar niște puștani zdrăngănind în garaj.

Nu-mi doresc să fiu cinic sau fatalist, dar precaritatea pe care ne construisem micro-universul nostru perfect era atât de evidentă încât nu pot pricepe cum de n-am putut s-o vedem decât în urma acestei pierderi imense, imposibil de pus în cuvinte. Probabil eram prea entuziasmați de ceea ce făceam, de arta noastră și de cărămizile pe care simțeam că le punem, una câte una, la crearea unui colțișor de normalitate. Am învățat din nevoie și ne-am adaptat încontinuu și am făcut lucrurile la care țineam de unii singuri, pentru că nu le făcea nimeni altcineva. Nu-i cunosc îndeaproape și în nici un caz nu le caut circumstanțe atenuante, dar sunt convins că inclusiv cei trei patroni de club nu sunt nicidecum baștanii umflați puși pe căpătuială în care sunt zugrăviți de o parte din opinia publică, ci pur și simplu niște oameni care iubesc muzica, au muncit pentru visul lor împotriva tuturor piedicilor puse de stat și de societate, și au sfârșit ca verigi esențiale într-un lanț al slăbiciunilor care a dus la un dezastru.

Strict referitor la scena de underground, va urma o lungă și dificilă perioadă de reașezare în care extrem de multe lucruri se vor schimba iar acum nu pot decât să bănuiesc „forma lucrurilor ce vor veni”. Ce știu cu siguranță este că cea mai mare greșeală acum ar fi să acceptăm tacit această stigmatizare care începe să prindă contur împotriva mersului la concerte în club ca activitate în sine. Dimpotrivă, avem nevoie să fim uniți și să construim din nou de la zero, împreună, un sistem și o infrastructură în care să ne asigurăm că astfel de tragedii nu se vor mai întâmpla niciodată.

Am crescut. Putem.

Rămas bun Mimi, Claudiu, Laurențiu, Adrian și toți ceilalți pe care nu am avut privilegiul de a vă cunoaște. Vom purta mereu cu noi golul pe care l-ați lăsat, și nu pot decât să sper că durerea de acum ne va face mai puternici, în amintirea voastră.

Miluță, Alexandra, Nelu, Alex, Teodora, Christian, Tudor, Radu și tuturor celorlalți aflați acum în spitale, să ne revedem pe baricade cât mai curând. Sunt atâtea lucruri de făcut.

The day we give in is the day we die.


2 comentarii

Adaugă-l pe al tău

Lasă un comentariu