Dark Bombastic Evening 2015, ziua 2

11921763_10153598045516908_502348863773567256_o

Mi-era dor de emoția și sentimentul crescând de anticipare pe care-l resimți când urmează să vezi pentru prima oară o formație pe care-o asculți de ani de zile, care ți-a fost alături în multe nopți nedormite și pe care n-ai fi sperat să ajungi vreodată s-o vezi în concert. Iar acum, cu Shape of Despair pe scenă la soundcheck, cântând bucăți din „Angels of Distress”, brusc RYMA a devenit ceva mai întunecată, ceva mai răcoroasă iar ziua de azi cu ceva mai mulți fiori în program decât prognozat. Însă mai multe despre asta în povestea de mâine.

Ziua de ieri a început cu o omletă compusă (opusul omletei simple, evident) consumată pe acorduri de Darkspace aflați la soundcheck. Am strâmbat un pic din nas văzând că n-au toboșar (toate tobele erau pe calculator) dar chiar și așa mi s-a părut că sunau excelent, cu riff-uri clare și apăsate și o basist-vocalistă mișto de tot, extrem de brutală în suflet și simțire. Mi-am petrecut ziua în mare parte în așteptarea concertului lor, căci pe Agalloch îi mai văzusem și știam ce le poate pielea (și, în consecință, nu aveam chiaaar cele mai mari așteptări). Ulterior am mers să mai iau cetatea la pas și am constatat că tot acum are loc și Festivalul Dilema Veche – amuzant sau nu, scena de acolo e mai mare :) În rest Alba Iulia Carolina cel puțin la fel de primitoare cum o știam, și de data asta fără expoziție chinologică cu grătare și muzică proastă la doi pași de DBE, un mare plus. Din păcate nu prea e de găsit nimic dulce prin perimetrul festivalului (acum doi ani mai atenuasem doom-ul din atmosferă cu niște clătite), așa că revigorarea glicemiei cere puțin spirit de expediție.

11850752_10153598045191908_399552995344076504_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Am ratat ieri startul concertului britanicilor de la Esben and the Witch și am regretat instant; trio-ul a venit cu un amestec fulgerător de indie/ sludge/ doom cu un strop de atingere psihedelică, sound completat de excepție de vocea intensă a solistei Rachel Davies. Constat acum că sunt de fapt un nume măricel, cu trei albume la activ și mulți fani, și nu-mi explic cum de mi-au zburat pe sub radar atâta vreme. Muzica lor mi-a amintit fugar de Avatarium, în special în momentele mai rock’n’roll, iar energia care venea dinspre scenă a servit la dezmorțire parcă mai bine decât cafeaua de mai devreme. Cu siguranță de luat acasă și de explorat mai în profunzime, au fost până acum cea mai plăcută surpriză de anul ăsta.

Germanii de la Der Weg einer Freiheit au schimbat macazul și au dat practic tonul pentru întreg restul serii cu un black simțit, intens și energic. Cea mai puternică impresie în zona asta au făcut-o însă cei de la Wallachia, proiect al norvegianului Lars Stavdal aka. „Mr. Wallachia himself” așa cum ne-a fost prezentat de către colegii de trupă. Cu riff-uri hotărâte, tonuri de chitară crunchy și savuroase și ceva momente atmosferic/ simfonice, mi s-au părut un exemplu perfect de „black metal de voie bună”, cu un echilibru minunat între sobrietatea impusă de gen și un sentiment general de feelgood și rocking out. Pe măsură ce curgeau piesele și Lars devenea din ce în ce mai vorbăreț, povestindu-ne despre istoria grupului (care a trecut și printr-o desființare la un moment dat), componența actuală (care funcționează în formula văzută ieri de extrem de puțin timp) și legăturile sale cu România, pe care o tot vizitează și unde are mulți prieteni și colaboratori. All in all o impresie foarte plăcută și o trupă de văzut live oricând aveți ocazia – ceea ce s-ar putea să fie destul de curând, judecând după entuziasmul lor de la final.

11895046_10153600967511908_5663175889186809218_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Mi se pare interesant că pe feliile astea de muzică extremă granițele dintre genurile muzicale devin din ce în ce mai irelevante, iar muzica devine din ce în ce mai greu de descris și de categorisit. Lucrul ăsta l-am resimțit din plin ieri la Der Weg einer Freiheit, Wallachia și în special la Drontheim – probabil cea mai experimentală trupă a serii. Ai putea zice, grosso-modo, că sunt o trupă de black, însă asta n-ar face dreptate momentelor post-metal sau jazz pe care le mai invocau uneori (ultima piesă, „Down Below”, fiind un exemplu grăitor). În plus, o altă chestie interesantă și worthy de explorat în mai multe audiții acasă este întregul concept din spate – Neu Drontheim (sau Nordstern, pe numele său „oficial”) a fost proiectul nazist al unui oraș-fortăreață în Norvegia cucerită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial iar trupa folosește această perioadă istorică drept inspirație lirică, într-o expresie artistică „fără agendă politică”, spun ei. Poate cam dificil de înghițit pe de-a întregul live, în special la o primă vedere, dar cu siguranță demn de audiții ulterioare.

11872034_10153601934786908_6855570647924561105_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Pe Darkspace, cum am spus, i-am așteptat cu mult interes, iar asta a făcut cu atât mai dureroasă dezamăgirea resimțită când, după al treilea sau al patrulea start fals (ceva nu mergea cu sample-urile, cred), trio-ul a dat drumul unei mlaștini zgomotoase și foarte greu definibile. Nu-mi explic ce s-a întâmplat cu sunetul de vreme ce la probe totul părea închegat și frumos, dar tobele programate erau îngropate undeva in mix, vocile erau saturate de reverb și abia perceptibile, iar atitudinea generală de trupă rece, distantă și imobilă (cu tot cu corpsepaint) nu a ajutat deloc la impresia de ansamblu. S-au ridicat din zgomotul de fond la un moment dat niște momente mai post-metal, ce îmi aminteau fugar de Cult of Luna, dar mi-a plăcut mult mai tare de ei out of character și fără spectacol – în concert păreau doar o altă trupă de black. Lipsa tobelor live a fost și ea o problemă, dar pe de altă parte un om probabil n-ar fi rezistat la tempo-urile nebune pe care le practicau câteodată elvețienii.

11856387_10153601937761908_371123215542519398_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Și în sfârșit venise vremea pentru Agalloch, trupă care m-a cucerit cu Ashes Against the Grain dar pe care n-am mai prea frecventat-o după ce m-a lăsat nedumerit și neîncrezător cu Marrow of the Spirit. S-au făcut 5 ani de când i-am văzut prima oară, double damage la Brașov + București, iar pe atunci erau o trupă care nu strălucea live – lucru pe care, de altfel, și-l asumau. Sunt bucuros să spun că, de atunci, lucrurile s-au îmbunătățit considerabil; ieri am văzut o trupă bine sincronizată, super încrezătoare pe show-ul ei, cu un sunet clar și pătrunzător și cu un Don Anderson la chitară cel puțin la fel de showman nebun cum mi-l aminteam și de dățile trecute. Au interpretat piese de pe toate albumele, iar „Limbs”, „The Great Cold Death of the Earth” și „Hallways of Enchanted Ebony” au fost surprize extrem de plăcute. Acum îmi mai rămâne de aprofundat noul album The Serpent and the Sphere, care presimt că mi se va apropia de corazon mult mai spornic decât a făcut-o precedentul.

11895017_10153603554606908_3174859269817972731_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Și, cu un quote din „The Wicker Man” în boxe, Agalloch și-au luat rămas bun de la DBE încheind a doua zi a festivalului. La bună revedere, zic!

Și a fost seară și a fost dimineață; ziua a doua.

Acum la probe sunt deja Year of No Light și sună ziditor și spectaculos. Time for some lunch, căci de la 5 PM dăm din nou startul :)


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău