Beck Corlan – Poduri de pace

beck corlan – poduri de pace

De când am văzut minunatul clip „Am să zbor” al lui Beck Corlan am fost foarte curios să ascult întregul material, Poduri de pace, lansat la sfârșitul anului trecut. Mă temeam un pic, știind declarația ei dintr-un interviu mai vechi cum că „toată muzica pe care o face este muzică de închinare”, într-o formă sau alta. În același timp, însă, eram încântat de ce văzusem și auzisem cu primul single, un indie/pop curat, radio friendly și super proaspăt.

foto: Flore Corlan

foto: Flore Corlan

Beck Corlan a intrat în conștiința colectivă odată cu clipul „Istoria muzicii ușoare românești”, dar ea face muzică de mult timp. Există o întreagă scenă de „worship music” la noi (cu precădere în vest, pe axa Timișoara – Oradea), o veritabilă lume paralelă care doar rareori se intersectează cu a noastră și care eludează paradigma clasică de underground vs. mainstream. Am nimerit de câteva ori de partea creștină a Youtube-ului autohton și am fost șocat de fiecare dată de cât de adâncă era vizuina iepurelui – chestii ca „Hristos este în control” sau „Glorie Mielului” sunt doar vârful aisbergului. Știind așadar că Beck provine din lumea asta, mă temeam să nu mă întâmpine pe album versuri ca „Isus mă prinde de mână și-mi spune: harul Meu îți va fi de-ajuns” (exemplu dintr-una din piesele ei mai vechi). Apreciez orice mesaj profund și sunt departe de a fi un ateu militant, dar nu doresc propagandă creștină și Biblie în muzica mea.

Ce te lovește invariabil când dai play Podurilor de pace este producția; albumul este tras și produs impecabil de la cap la coadă și poate sta fără nici o jenă lângă cele mai mișto albume alternative, jazz și fusion pe care le-a dat România până acum. Este încă un exemplu din șirul din ce în ce mai lung de discuri autohtone care sună „ca afară”; de fapt, cam toată treaba cu „sunetul prost românesc” (altfel decât în filme, *cough*) începe să fie din ce în ce mai tare un mit, comparabil cu cel al „muzicii românești proaste” care a fost demontat cu brio de o grămadă de vreme deja (deși unii insistă să nu se prindă de asta).

foto: Denisa Kui

foto: Denisa Kui

Al doilea lucru care te lovește este diversitatea năucitoare prezentă pe album; debutul lui Beck Corlan cred că este cel mai eclectic disc pe care l-am ascultat în ultima vreme, iar asta mă încântă cum n-aveți idee. „Harababura” ai putea zice că e o piesă de inspirație reggae, până când te trezești about two thirds in că asculți un bridge alternative pur-sânge, cu un solo melodic de chitară electrică ce ai jura că e cel mai firesc lucru. „Prietenia” zici că e luată de pe un album de jazz cameral, cu super pian, tobe bătute cu periuțe și tot ce mai trebuie (chiar și un solo de trompetă!), în vreme ce „Dreptate” de un pic mai devreme este un exemplu de pop-rock făcut cu simț de răspundere, cu refren straightforward și catchy, care te ia repede pe sus cu versuri hip-hop suprapuse peste o instrumentație mai degrabă nu-jazz. Și nici să nu mai vorbim de „Poem de sunete”, care te păcălește la început cu o instrumentație electro/synth pentru ca să erupă, la final, în textbook nu-metal.

Ce este încă și mai plăcut surprinzător este că Beck sună minunat în toate contextele astea diverse (poate ceva mai puțin când recită proverbe, în ultima piesă, dar despre asta un pic mai încolo). Vocea ei e în mare măsură elementul care ține tot albumul laolaltă, cu o forță comparabilă cu a unei veritabile cântărețe de rock dar în același timp cu o textură și o fragilitate aparte, care lasă să se întrevadă o educație în (sau înclinație pentru?) jazz, soul și gospel. „Toate pânzele sus”, probabil punctul de maxim al albumului, o găsește într-un duet minunat cu Ana Huțu (backing vocals), cele două experimentând și armonizându-se într-un fel aproape ethereal. Piesa în sine e un tur de forță pop/folk impecabil compus și executat, cu accent pe chitară acustică și voce, iar modulația de pe ultimul refren, abil camuflată, reușește să încapsuleze mesajul întregului cântec. E pur și simplu un moment delicios și, oricât mi-ar displăcea de regulă clișeele de compoziție, aici efectul este desăvârșit.

Iar asta mă aduce și la cea mai mare problemă pe care o am cu albumul. „Toate pânzele sus” este, fără tăgadă, o piesă despre Dumnezeu, dar mesajul din spate – abandonarea voită în mâinile unei divinități călăuzitoare – e atât de sincer și transmis cu atât bun gust încât reușește să transcendă dogma religioasă, invitându-te să rezonezi cu el la un nivel pur uman. La polul opus stă „Zi cu cearcăne”, unde avem o tiradă spoken word de o obtuzitate puțin înfricoșătoare împotriva mass-media corupătoare de suflete; „indiferent de ce îmi spune revista, televizorul sau radioul eu aleg inima” e o formulă cam prea ruptă din „Turnul de veghe” ce reușește să întineze un mesaj altminteri pozitiv – celebrarea propriei individualități. Iar mici exemple de genul acesta sunt multe, și nu știu dacă să le consider sau nu stângăcii. Beck reușește să fie simpatică foc când spune

Aş vrea să am o mie de gânduri bune să le-mpart la toţi,
O mie de îmbrăţişări să îi iubesc pe toţi

după ce imediat înainte ți-a vorbit la persoana a doua întrebându-te cu o aroganță demnă de un predicator: „Ce minciuni îți șoptește eul tău când inima nu e atentă? Cât de adânc se ascunde păcatul tău când iertarea nu e prezentă?”.

foto: Denisa Kui

foto: Denisa Kui

Un țel asumat al lui Beck este să facă special muzică pentru ne-creștini; la nivel meta, așa am putea interpreta „podurile de pace” din titlu. Iar cât timp vorbim de artă și nu de predică, susțin orice inițiativă în acest sens – cu atât mai mult cu cât vine într-un înveliș muzical atât, atât de bine meșteșugit. Se poate să ai mesaje creștine în muzică fără să fii religios – U2 fac asta de zeci de ani, de exemplu, iar lui Beck însăși îi iese atât de bine uneori (revin la „Toate pânzele sus”). Dar condeiul liric mi se pare că mai trebuie mult exersat în acest sens, pentru a nu dinamita podurile înainte de inaugurare.

Cu tot cu lipsurile sale, însă, Poduri de pace e un album-eveniment ce nu poate fi ignorat; pe lângă că este un excelent exemplu de fusion modern din partea unor muzicieni extraordinari, este de asemenea cartea de vizită a unei soliste cu personalitate aflată abia la început de drum. Kudos întregii echipe.

Beck Corlan

8.4
Un debut impecabil, eclectic, tras înapoi de versurile moralizatoare

Bile albe

  • Muzical, albumul e un veritabil "corn al abundenței", cu influențe de la indie, funk, soul și jazz la reggae și chiar nu-metal.
  • Beck e o solistă extrem de versatilă, diferitele contexte de pe album punându-i în valoare vocea cu toate nuanțele ei.

Bile negre

  • Conținutul liric are un mesaj creștin asumat și cade uneori într-o extremă moralizatoare.

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău