Fink – Hard Believer

hard believer

Chiar dacă Hard Believer a apărut în vara lui 2014, este ocazia perfectă să vedem despre ce este vorba având în vedere că mâine seară la The Silver Church, în cadrul unui amplu turneu european, Fink face o oprire la București să promoveze cel mai recent album.

Fink’s Secret London Show - photo by Fabrice Bourgelle

Fink’s Secret London Show – photo by Fabrice Bourgelle

Ca disclaimer, deși de obicei comparațiile de acest gen se fac către concluzie, Sort of Revolution și Perfect Darkness, ultimele două albume care îl preced pe cel pus în discuție, îmi plac mai mult. Mult mai mult. Nu mi-am dat seama încă și de ce.

„Hard Believer” este prima melodie și probabil cea mai blues prezență de pe întregul material. Găsesc nepotrivită poziția ei, nu aș fi început niciodată un album cu această melodie. Cu toate acestea, este una din piesele de rezistență, simplă și puțin complicată, foarte așezată și domoală. „Green and the Blue” îmi place și ea foarte mult, are linii melodice foarte bine conturate și un refren inspirat, murmurat repetitiv către sfârșit sub diferite straturi.

În trecere peste „White Flag”, pentru că nu prea ar fi nimic special de spus, ajungem la „Pilgrim” care îmi place pentru că în anumite locuri se apropie cel mai mult de stilul Fink din trecut și are niște treceri armonice foarte reușite, plus dublajul vocal care este o noutate și sună de acolo.

Fink performing at Vooruit, Gent – photo by Grooveman

Fink performing at Vooruit, Gent – photo by Grooveman

„Two Days Later” merită menționată pentru că are poate atmosfera cea mai frumoasă de pe tot albumul, atât cu formă, cât şi cu prozodie inspirate și curate.

„Looking Too Closely” este primul single de pe album, videoclipul arată foarte mișto și este filmat cum nu se putea mai frumos. Piesa este și ea foarte reușită, repetitivă într-un mod bun, cu ritm și zvâc și cu un sunet de chitară înregistrat foarte bine, să nu mai spun de percuție, al cărei timbru de la început îmi place foarte mult. Totuși, către sfârșit, nu știu de ce îmi lasă impresia că e încărcată prea mult.

Din 2006, de la albumul Biscuits for Breakfast, Fink devine sinonim cu trio-ul pe care Fin Greenall, frontman-ul pe care îl recunoaşte toată lumea, îl formează cu Guy Whittaker la bass şi Tim Thornton la tobe. Despre cel din urmă aş vrea să vă spun că pe lângă activitatea muzicală este şi scriitor, la modul cel mai serios, având publicate două cărţi, The Alternative Hero şi Death Of An Unsigned Band, ambele ficţiune totală, dar inspirate de industria muzicală. Debutul său este descris de The Guardian „may just be the indiest book of all time”. Cel puţin interesant.

Cât despre Fin Greenall, a.k.a. Fink, îşi împarte viaţa în timpul liber între Londra şi Berlin, adică probabil cele mai perfecte două oraşe din lume în care să stai şi să scrii muzică. Fiind mai degrabă un DJ la începutul carierei, acesta şi-a mutat concentrarea către compus şi înregistrat odată cu Biscuits for Breakfast şi nu a procedat rău. A colaborat de-a lungul timpului cu tot felul de oameni, de la Zero 7, de care v-am mai povestit, până la Amy Winehouse, Elbow, Andy Barlow (Lamb). Din ce a scos până acum merită ascultat cam tot, măcar de curiozitate, bonus fiind Fink Meets the Royal Concertgebouw Orchestra, un concert live făcut cu orchestra din Amsterdam, un material foarte, foarte interesant şi bine făcut.

Fink performing at Koko - photo by Chris Lopez

Fink performing at Koko – photo by Chris Lopez

Un pic problematic cu Hard Believer, de la un punct încolo, este că modul în care melodiile sunt construite devine repetitiv, de la formă până la aranjamente și intrări ale instrumentelor. Piesele nu sunt rele și nici nu sună rău, sunt ușor de ținut minte, dar scopul lor nu este să ajungă la Eurovision.

Acest album are cel mai mare succes comercial din toată discografia Fink, dar cumva pierde farmecul undeva pe drum. Se pare că deocamdată albumele mai vechi, mai simple și de care știa puțină lume sunau mai bine, mai original. Reușeau cumva să te fascineze mai ușor, să te impresioneze prin simplitate și timbru, ceea ce nu mai este cazul acum.

Cu toate acestea însă, Fink demonstrează încă o dată că are potenţial, imaginaţie şi naturaleţe nemaiîntâlnite în compoziţiile sale, într-un stil cu adevărat inconfundabil.

Fink

8
Un album care nu te dă pe spate, dar merită trecut în revistă

Bile albe

  • Ușor de ascultat, deloc pretențios
  • Frumos masterizat
  • Potrivit pentru orice atmosferă

Bile negre

  • Diferit, și nu în sensul bun, de albumele precedente

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău