Jack White la Romexpo: laser, frate!

141109_JWIII_Bucharest_0239

Concertul Jack White de duminică seara a fost mai mult decât mă așteptam. Plăcut impresionat de ce am văzut, am părăsit Romexpo fredonând cu un zâmbet larg pe față. Venirea sa în România nu a fost la fel de surprinzătoare ca în cazul lui Peter Gabriel, care în cel mai recent turneu avea nevoie de condiții superioare de organizare pentru scenă și aparatură, deci m-am gândit că dacă a reușit el să cânte la Romexpo, îi iese și lui White. Să fie clar, urâsc locul acela din adâncul fiecărei celule, am văzut acolo și concerte bune, dar am trăit și dezamăgiri de genul The Cranberries. Mă duc de fiecare dată cu un nod în gât, dar duminică m-am convins din nou că dacă ai scule și tehnologie reușești, în cele din urmă, să scoți ceva de calitate. Din păcate, Romexpo rămâne prima opțiune de rezervă la sala aia polivalentă minunată pe care o visăm toți dintotdeauna. Înainte să avem o ţară ca în afară, eu aș vrea mai întâi să avem o sală ca în afară.

141109_JWIII_Bucharest_0624

Am scris o recenzie când a apărut Lazaretto de care am fost foarte mândru, este un album care îmi place enorm și cu care Jack White m-a cucerit din toate punctele de vedere. Înainte să urce pe scenă știam că avem oportunitatea să vedem nu doar un chitarist foarte bun, dar un producător și un om de muzică inovativ și original, prin excelență.

De la concert așteptam cel mai mult „Three Women”, „Lazaretto”, „Temporary Ground” și „Alone in My Home” pentru că sunt preferatele mele și erau proaspete în memorie. Din anumite puncte de vedere prefer variantele de pe album față de ce a fost live pentru că felul în care sunt ele gândite în studio, cu mixaj și masterizare, dă sentimentul acela mișto de mai multe straturi negociate perfect între ele. Plus că sunt foarte multe detalii care nu au cum vreodată să fie redate și savurate pe viu. Live însă, evident cvasi-reorchestrate, toate au avut alt farmec și un impact pozitiv diferit.

Înainte să avem o ţară ca în afară, eu aș vrea mai întâi să avem o sală ca în afară.

Lillie Mae Rische care m-a dat total pe spate cu vioara și vocea de pe album nu s-a auzit fenomenal, a fost bine că măcar solo-urile au venit în față când a trebuit. De asemenea, Fats Kaplin e ca și cum nu a fost deloc pe scenă. Mare, mare păcat.

141109_JWIII_Bucharest_0630

Cea mai mare surpriză și de fapt detaliul pentru care a meritat să fii duminică la Romexpo a fost toboșarul, domnul Daru Jones. Vai de mine, după două minute încă nu îmi venea să cred. Ce monstru. În definitiv, nu știu ce m-a impresionat atât de mult, dar a fost o revelație totală. Și-a făcut loc în topul meu de toboșari. Am câțiva favoriți, pe o parte i-am și văzut live, ar fi Carter Beauford pentru că Dave Matthews Band, Manu Katché pentru că Peter Gabriel și Sting (în special albumul live All This Time), Mark Guiliana pentru că Avishai Cohen, Stewart Copeland pentru că The Police și Gavin Harrison pentru că… Gavin Harrison. Dar, de duminică încoace, Daru Jones pentru mine e un zeu printre muritori. Energie, stil, tehnică, demență totală.

141109_JWIII_Bucharest_0483

Despre Jack White trebuie să știți că este un chitarist fenomenal. Solo-urile sale au fost amețitoare, deși are câteodată un sunet atât de murdar și haotic, reușește cumva, nu înțeleg cum, să îl țină din scurt și să îl controleze. Acesta este cred marele farmec al concertelor sale, felul în care cu atâta naturalețe sfidează sunetele. Ai impresia în unele momente că lasă chitara liberă să se zbată, iar când ai crede că i-a scăpat din mână o trage înapoi unde vrea el și o îmblânzește. De asemenea, deși nu a evitat de-a lungul carierei să facă tot felul de experimente muzicale, White este în esență un artist conservator și tradiționalist.

Despre organizare numai de bine. Cel mai savuros și inventiv detaliu a fost „laser-ul rușinii”, un banal laser verde mânuit cu dibăcie și acuratețe de niște băieți de la BGS care ocheau din când în când fiecare telefon care răsărea timid din public. Evident că oricum raza strica înregistrarea, acoperind obiectivul, dar majoritatea lăsau telefoanele jos cu o chicotire forțată și înjurând printre dinți.

141109_JWIII_Bucharest_0925

Să nu uit de scenă, dominată de un obsedant bleu deschis care a creat o atmosferă foarte reușită, cu un televizor stricat, niște cutii și câteva lumini mai sănătoase. Mai degrabă o abordare minimalistă, dar de mare efect. De asemenea, publicul a fost și el pe placul meu, oameni de toate felurile, de toate vârstele, dar cuminți și entuziasmați. De menționat că pe scenă au mai urcat Dean Fertita la pian și Dominic Davis la bass. Fiecare cu treaba lui, dar fără să iasă în evidență.

Concertul Jack White de la Romexpo a fost un eveniment aparent oarecare, dar mult mai important de fapt pentru viața culturală a acestui oraș. A fost multă lume, mai multă decât mă așteptam, îndeajuns încât să te simți bine și să iasă un concert absolut minunat.

141109_JWIII_Bucharest_1716


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău