Badlands

lee, singer, chaisson, gillen (badlands)

Dacă vă întreb „ce au în comun Ozzy Osbourne şi Black Sabbath?”, răspunsurile sunt multe şi toate destul de evidente. Dacă pun însă întrebarea „ce au în comun Ozzy Osbourne, Black Sabbath şi KISS?” s-ar putea ca răspunsul să nu vină chiar aşa repede.

Jake E. Lee e un chitarist a cărui carieră timpurie a gravitat în jurul celor mai importanţi doi vocalişti din istoria Black Sabbath, respectiv Ozzy Osbourne şi Ronnie James Dio. Era anul 1982 iar una din primele trupe ale lui Lee, Rough Cutt, îl avea ca producător pe însuşi Dio; acesta, remarcându-l, l-a cooptat în noua sa trupă Dio pe care tocmai o punea la cale împreună cu tobarul Vinny Appice ca urmare a plecării amândurora din Black Sabbath. Lee n-a rezistat în formaţie până la înregistrarea primului album (singura moştenire lăsată fiind, chipurile, riff-ul principal din „Don’t Talk to Strangers”), însă anul viitor îl găseşte cooptat în trupa lui Ozzy Osbourne ca înlocuitor al chitaristului Randy Rhoades, ce decedase în martie ’82. Jake E. Lee a petrecut apoi cinci ani în trupa lui Ozzy, înregistrând albumele Bark at the Moon (1983), The Ultimate Sin (1986) şi participând în turneele aferente. Toate bune şi frumoase până când, într-o zi cu soare din 1987, se trezeşte cu o telegramă de la Sharon Osbourne prin care este înştiinţat că a fost dat afară din trupă. What to do?

Jake E. Lee

Tobarul Eric Singer şi vocalistul Ray Gillen au fost membri Black Sabbath într-o perioadă tumultuoasă a trupei, între anii 1985 şi 1986, când membrii se schimbau mai ceva ca domnii Ţărilor Române în Evul Mediu. Singer a reuşit chiar să înregistreze două albume cu trupa (Seventh Star – 1985 şi The Eternal Idol – 1987). Primul însă nu prea se pune (Tony Iommi voia ca ăla să fie un proiect solo, casa de discuri şi-a băgat coada şi a ieşit o struţocămilă ce i-a înfuriat şi pe fani şi pe muzicieni), iar Singer a părăsit Black Sabbath înainte de lansarea celui de-al doilea. Gillen a fost adus în trupă în timpul turneului de promovare Seventh Star din ’86 şi a continuat alături de aceasta vreme de câteva luni, înregistrând vocea pentru albumul The Eternal Idol dar părăsind şi el Black Sabbath înainte de finalizarea acestuia. Spre deosebire de Singer, ale cărui părţi înregistrate au rămas pe albumul finit, vocea lui Gillen a fost înlocuită în totalitate cu cea a noului solist Tony Martin; variantele înregistrate de el au văzut lumina zilei abia în 2010, când au fost lansate ca bonus într-o reeditare The Eternal Idol în variantă deluxe.

Ray Gillen by John Atashian | CORBIS

Şi gata, dacă privim din perspectiva „titanilor rock-ului” sau mai ştiu eu ce alt clişeu, atât e cu oamenii ăştia trei*; n-au fost decât note de subsol în istoria de decenii a două mari trupe, două mici industrii fiecare în parte. Însă povestea spune că, undeva prin 1988, oamenii ăştia s-au găsit între ei, şi-au mai luat un basist canadian (în persoana lui Greg Chaisson) şi au pus bazele uneia dintre cele mai tari trupe din anii ’90 pe care nu le mai ţine minte aproape nimeni: Badlands.

Badlands, în ciuda a ce v-aţi putea aştepta de la nişte oameni care au cântat cu Ozzy şi cu Sabbath, abordau un fel de hard rock modern, cu pronunţate influenţe blues. I-am putea zice hard blues sau blues-rock şi am fi pe-acolo – un sound bine înrădăcinat în Led Zeppelin dar mai heavy şi mai concis, nu foaaarte departe de ce încearcă astăzi să facă alde, nu ştiu, The Black Keys (pe filieră blues), Orange Goblin (pe filieră rock/metal) sau stonerii ăia selecţi care înclină mai mult către desert rock decât către Mötörhead. Toate astea însă imaginaţi-vi-le cu vocea lui Ray Gillen, perfect echilibrată între blues (cu inflexiuni aproape soul, uneori) şi heavy metal clasic de anii ’80. Mărturisesc că soliştii de heavy mă lasă în general rece, însă Gillen are o hârşeală particulară şi un feeling şaptezecist care îl fac absolut fermecător. He just feels the blues, man.

Primul album, auto-intitulat Badlands, a fost lansat în mai 1989 la Atlantic Records şi este pentru foarte multă lume cartea de vizită a trupei. Este, de asemenea, albumul pe care îl recomand pentru a face cunoştinţă cu ei – muzica este matură, atât compoziţional cât şi ca interpretare (aici fără îndoială îşi spune cuvântul experienţa acumulată anterior, în special de către Lee), însă în acelaşi timp trupa experimentează cu entuziasm, ferindu-se cu succes de clişee. Cele mai bune exemple sunt piesele „Winter’s Call” şi „Seasons„, care ar fi putut fi „baladele de serviciu” într-un album altminteri destul de zgomotos, însă care îşi depăşesc pe nesimţite condiţia evoluând graţios într-un blues cheeky respectiv un mid-tempo progresiv, ambele asezonate cu solourile expresive ale lui Lee care dă dovadă de o uimitoare versatilitate.

După primul album, care le-a adus fără îndoială cel mai mare awareness (zice-se că ar fi vândut vreo 400,000 de exemplare în primul an), tobarul Eric Singer părăseşte formaţia şi este înlocuit de Jeff Martin, fost coleg cu celebrul chitarist Paul Gilbert în trupa Racer X (unde, paradoxal, cânta la voce). Badlands se aştern încet la înregistrat cel de-al doilea album şi, în vara lui 1991, este lansat Voodoo Highway. Albumul continuă tradiţia debutului, cu aceeaşi melodicitate blues mulată pe riff-uri heavy, însă nu are chiar acelaşi impact; e un fel de In the Wake of Poseidon faţă de In the Court of the Crimson King, dacă mi-e permisă comparaţia Crimsonistică. Excelent făcut, enjoyable de la un capăt la altul, dar este pregnant un sentiment de „vol. 2” .

În aceeaşi perioadă, nu mult după lansarea Voodoo Highway, trupa a filmat şi un scurt documentar intitulat Dag the Giblets. Pe lângă o jumătate de oră de poveşti cu cei patru membri, care ne dau nouă celor de astăzi perspectiva unei trupe vii, living & breathing (aflăm printre altele de pasiunea lui Jake E. Lee pentru maşini tunate, un touch cool), caseta video mai conţine cele trei videoclipuri Badlands şi un concert integral înregistrat live în 1989 la Mountain View, în California. Dincolo de albumele de studio, acest material video este cea mai importantă resursă pentru a înţelege cam care e treaba cu trupa asta. Ce bine că se găseşte şi pe Youtube.

Minunea n-a ţinut mult, din păcate. Încă din timpul înregistrărilor la cel de-al doilea album începuseră să apară tensiuni între Lee şi Gillen pe de-o parte, şi între trupă şi casa de discuri pe de altă parte. Atlantic Records ar fi vrut ca Badlands să angajeze un compozitor să-i „ajute” cu cântecele, dar formaţia refuza cu îndârjire să înregistreze un material care nu i-ar fi reprezentat în totalitate. Se pare apoi că Gillen ar fi pitch-uit nişte piese celor de la Atlantic pe la spatele celorlalţi, Lee s-ar fi supărat pe Gillen că încerca să ducă trupa într-o direcţie comercială, casa de discuri s-ar fi săturat de ei toţi că se comportau ca nişte copii proşti… Cert este că, având un turneu în UK la orizont, Ray Gillen a fost dat afară din trupă şi nu mult după aceea Badlands au fost daţi afară de la Atlantic Records.

chaisson, lee, gillen, martin (voodoo highway)

Sigur, ca peste tot, sunt nişte nuanţe şi în povestea asta. Să nu uităm că toamna lui 1991 a venit cu unul dintre cele mai groundbreaking albume ale deceniului, respectiv Nevermind de la Nirvana. Brusc, atenţia tuturor caselor de discuri era îndreptată către „noul val” de rock alternativ, iar trupele heavy cu maşini, gagici şi plete în vânt deveniseră peste noapte cea mai uncool chestie. Putem spune că printre victimele colaterale ale zeitgeist-ului de atunci s-au numărat şi Badlands, despre care dacă nu v-aţi prins până acum că nu erau o trupă oarecare de heavy cu maşini, gagici şi plete în vânt înseamnă că eu fac o treabă foarte proastă aici. Sigur, tensiunile din interiorul trupei n-aveau treabă cu asta, însă probabil altfel ar fi stat lucrurile dacă momentul 1991 îi prindea ca o trupă ce reuşise deja să se afirme (vezi cazul Guns N’ Roses).

Chiar înainte de turneul britanic din ’92 trupa a anunţat foarte public, printr-un interviu al lui Lee în revista Kerrang!, că locul lui Gillen urma să fie luat de către solista soul Debby Holiday. Asta a produs ceva rumoare şi confuzie în rândul fanilor şi a pricinuit un veritabil „război al declaraţiilor”, fostul solist revenind ulterior cu un drept la replică. În ciuda tuturor aşteptărilor, însă, la primul concert din turneu – 2 iulie 1992, London Astoria – Ray Gillen a urcat pe scenă alături de Badlands. Aici găsiţi o poveste a cuiva care a văzut concertul; după câteva piese, timp în care puteai tăia tensiunea din aer cu cuţitul, Gillen a luat pe scenă numărul din Kerrang! cu declaraţiile lui Lee şi a urlat celor din public că „there are two sides to every story”. Din fericire cei doi nu s-au luat la bătaie, iar trupa a dus concertul la bun sfârşit în mod impecabil. Protip: înregistrările de atunci de la Astoria se găsesc ca bootleg pe net.

martin, lee, gillen, chaisson (dusk)

Trupa şi-a încheiat turneul britanic, apoi s-a destrămat – în ciuda încercărilor lui Jake E. Lee de a reporni proiectul cu alt solist. Acesta a intrat mai apoi într-un con de umbră; a lansat un album solo în 1996 şi a făcut tot soiul de colaborări, dar nimic notabil până în 2013 când a format o nouă trupă, Red Dragon Cartel, în care mai nou cântă şi Greg Chaisson. Tobarul Jeff Martin şi-a reluat în cele din urmă locul la voce în Racer X, iar solistul Ray Gillen a pus în 1992 bazele trupei Sun Red Sun alături de alţi muzicieni consacraţi (printre ei şi Mike Starr, basistul original din Alice In Chains). Din păcate, în mijlocul înregistrărilor pentru primul album Sun Red Sun, Gillen este diagnosticat cu HIV şi forţat să se retragă; avea să moară în decembrie 1993 la doar 34 de ani. Albumul a fost în cele din urmă finalizat alături de alt vocalist şi a văzut lumina zilei în 1995.

badlands - duskExistă însă şi un al treilea album Badlands în aceeaşi formulă consacrată. Dusk (1998) avea să apară la o casă de discuri din Japonia la 5 ani de la decesul lui Gillen, ca un ultim omagiu adus unui solist excepţional şi unei trupe care, poate, ar fi meritat ceva mai mult noroc. Albumul este o colecţie de 10 piese în care Badlands în sfârşit arată că au găsit elementul ce le lipsea pe discul precedent; în continuare hard, în continuare blues, muzica este mai aerisită dar parcă mai elaborată, mai rafinată, şi cu un fermecător parfum întunecat pe care doar îl bănuiai pe albumele precedente. Dusk este albumul lor care m-a cucerit definitiv şi de care nu am reuşit până acum să mă satur. Sună atât de contemporan şi totuşi are o ţinută atât de elegantă. Şi, cel mai impresionant, nu e decât un demo tras pe fugă în ’92. Toate înregistrările n-au durat mai mult de 8 ore, iar Gillen nici măcar nu avea toate versurile gata – pe multe bucăţi e pur şi simplu gibberish, deşi nu-ţi dai seama decât dacă asculţi cu atenţie.

Sun Red Sun by Badlands on Grooveshark
Dusk ar fi putut fi albumul care să pună, în sfârşit, trupa asta în lumina reflectoarelor, dar nu a fost să fie. Poate e mai bine aşa – cele 10 piese au un minunat aer raw şi un sense of urgency care probabil s-ar fi pierdut la o înregistrare pe bune. Aşa, sunt ca un ultim strigăt sfidător şi plin de viaţă al unei trupe desfiinţate mult prea devreme.

Crazy kudos to Zappa Rock & More, barul de rockăreli din Piaţa Romană unde mai poţi auzi, câteodată, la ceas de noapte, nişte Badlands.

____________________________________

* De fapt, tobarul Eric Singer nu avea în cele din urmă să fie nici o notă de subsol, ci ditamai capitolul din istoria KISS în care a intrat în 1991 şi cu care cântă şi în prezent.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău