The National la Summer Well: fără glamour, fără brizbrizuri

the national summer well by razvan chirita 1

The National e o trupă care pare să aibă mai mulți oponenți decât fani în grupul meu de prieteni. Entuziasmul emanat de prietenii cărora le place compensează însă cu vârf și îndesat indiferența celorlalți. Eu am fost „agățată” de vocea gravă a lui Matt Berninger acum vreo patru ani.  I-am descoperit târziu, la fel cum s-a întâmplat și cu Elbow, de exemplu. Scuza cu The National este că sunt americani și mi-ar fi fost mai greu să îi văd pe la vreun festival. Iar până la Boxer, albumul lor din 2007, n-au avut parte de un succes comercial prea mare. Aș spune că de-abia de la Trouble Will Find Me, albumul lor din 2013, le-a venit și lor vremea să fie „pe val”.

Timbrul cu totul special al lui Matt și interpretarea aproape narativă m-au făcut să fiu atentă la versuri. Trebuie să mărturisesc, eu sunt genul ăla nesuferit de om care ascultă mai mult muzica și mai puțin versurile. Cred că e ceva neurologic, mă gândesc. Ceva cu separarea emisferelor, cine știe. Cred că ascult muzică cu emisfera dreaptă și versuri cu stânga. Oricum, dacă sunt atentă la versuri habar n-am cum e muzica. Deci The National a făcut asta pentru mine, să fiu atentă la versuri. Mai exact Matt Berninger, care m-a obligat să ascult versurile lor ca pe niște mici proze-mărturisiri despre el și viața lui personală. Despre demonii lui, căci are destui.

Mie îmi plac depresivii, asta se știe deja. Muzica super depresivă a celor de la The National s-a potrivit așadar ca o mănușă pe stările mele ușor melancolice și a intrat definitiv în playlisturile mele. Mai întâi cu High Violet, albumul lor din 2010, apoi cu Boxer, iar acum de vreun an jumate cu Trouble Will Find Me. Am început să caut pe Youtube live-uri cu ei, dar am fost dezamăgită – live-urile sunt foarte diferite ca sentiment. Matt e energic pe scenă, aleargă, râde; energia de pe scenă e mult mai agresivă, mai vie. Am zis deci că nu e o soluție să mă uit la filmări pe Youtube, așa că m-am dus anul trecut la concertul lor de la Zagreb. Mi-a plăcut (iată de ce). M-am întors acasă cu frații Dessner în minte. Mai mult cu Aaron, recunosc.

the national summer well by razvan chirita 2

by Răzvan Chiriță (official photo)

Mie îmi plac chitariștii, asta se știe deja. Talentul celor doi chitariști de la The National s-a potrivit așadar ca o mănușă pe stările mele ușor melancolice. Aaron Dessner compune majoritatea pieselor trupei, iar Bryce Dessner le orchestrează. Aaron este și producător (în afară de The National, ascultați neapărat Local Natives și Sharon Van Etten, ne-a-pă-rat), Bryce compune muzică clasică contemporană iar amândoi organizează MusicNOW Festival. Au și o casă de discuri. Și am aflat cu încântare în timpul concertului de la Summer Well că cei doi se trag de undeva din România; m-am bucurat foarte tare. O fi patriotism? (Ca o paranteză, sora mai mare a gemenilor Dessner, Jessica, este la rândul ei o artistă cu multe valențe: dans, coregrafie, desen. Ea semnează și grafica de la Trouble Will Find Me.)

Pentru că mi-a plăcut live-ul de anul trecut, am așteptat cu The National în playlist și cu sufletul la gură festivalul de anul ăsta. Pentru mine, Summer Well-ul din 2014 a însemnat concertul lor. Aș fi mers oricum la festival, îmi place mult ce face Livada ca organizator și mi-a plăcut mereu festivalul, chiar și în anii cu un line-up mai puțin impresionant. Dar ghinionul face că anul ăsta eram deja obosită după Electric Castle și Werchter, iar faptul că a fost sold out, deși m-a bucurat enorm în general, pentru piața de concerte, nu m-a ajutat prea mult să mă grăbesc să savurez momentul. Îmi doream un loc cu oameni frumoși și liniștiți, într-o poieniță primitoare și răcoroasă de lângă lac, cu trupe pe care preferabil să nu le fi văzut înainte în concert. De când am văzut line-up-ul mi-am dat seama că va fi mult mai mainstream decât atât. Și mi-am explicat și de ce: faptul că a rămas singurul festival din București a permis organizatorilor să îndrăznească să aducă nume mai mari și să vândă toate biletele. Summer Well nu mai e un festival de hipsteri. Un line-up mai bun, dar oameni prea mulți și prea diverși.

Am auzit mulți oameni supărați că a fost prea aglomerat, că nu s-a auzit bine, că a fost coadă la toalete, că nu s-au curățat toaletele, că au fost probleme cu acreditările foto, că e parada modei, că au venit mulți băgători în seamă care habar n-au ce e cu trupele, că ar trebui să mute Summer Well într-un alt loc mai mare, că… Eu zic că festivalul e exact unde trebuie, cu exact atâția oameni câți trebuie să fie, cu exact trupele care trebuie, exact în perioada în care trebuie. Iar dacă invitațiile nu s-ar fi vândut pe piața neagră după ce s-a anunțat că e sold out, nici nu ne-am fi călcat în picioare pe acolo. La orice eveniment se calculează câte invitații se dau (și numărul e impresionant, chiar la evenimentele mici) și câți dintre cei care primesc invitații vin efectiv la concert. Problema apare atunci când cei care nu vin la eveniment dau sau vând invitațiile unor oameni care altfel ar fi plătit bilet. Iar când evenimentul e sold out, putem fi siguri că aproape toate invitațiile oferite sunt folosite, chiar dacă nu de cei către care au fost trimise. Ceea ce e deplorabil. Dragii mei, plătiți bilet. Și preferabil din timp.

the national summer well by razvan chirita 3

by Răzvan Chiriță (official photo)

Revenind, Summer Well a însemnat pentru mine The National. Pentru că Bastille și The 1975 văzusem la Werchter și nu-mi plac, pentru că John Newman e un cocalar, pentru că Placebo am văzut deja de 4 ori până acum, chiar dacă îmi plac mult. Mi-a plăcut în schimb Tom Odell și m-am bucurat că a intrat în line-up. Dar The National era exact trupa de care aveam nevoie într-o vară apăsătoare și melancolică.

Cu inima strânsă, la figurat dar mai ales la propriu (căci cu greu puteam să mișc vreo mână în mulțimea compactă din primele 30 de rânduri din fața scenei, mai aproape n-am reușit să ajung), am așteptat cu nerăbdare să se monteze scena. Când au apărut, în sfârșit, am avut surpriza să văd un Matt nervos, care s-a plimbat agitat de la un capăt la altul al scenei, a băut mult și a comunicat rar cu publicul. După Don’t Swallow the Cap m-am relaxat. Era bine. Chiar dacă falsa, chiar dacă până la sfârșitul concertului s-a îmbătat peste o limită pe care o consider eu acceptabilă, chiar și pe scenă, Matt și-a făcut treaba de frontman. Fără glamour, fără brizbrizuri, cu proiecții complicate, dar necomplicate în același timp, The National pe scenă e o apariție care te ține captiv. I Should Live in Salt m-a dus instantaneu cu gândul la Tom Berninger, fratele lui Matt. Tocmai văzusem o parte din Mistaken for Strangers, documentarul despre The National în regia lui Tom, în prima zi de festival, la ecranul Orange Pop Up. E un film despre trupă, dar mai mult un film despre Tom. Inițial am crezut că I Should Live in Salt e despre o ceartă conjugală. Acum sunt din ce în ce mai convinsă că e despre fratele lui Matt.

Au urmat Bloodbuzz Ohio, Sea of Love, Afraid of Everyone. Oamenii din jurul meu cântau. Toate. Versurile. Veșnica mea oftică, eu nu rețin versuri. Sigur e neurologică problema :) După Squalor Victoria, care a animat mult lumea, a urmat I Need My Girl, piesă la care au rezonat cred nu doar cei 3000 de fani din fața scenei, ăia pe care îi invidiez eu că știu toate versurile, ci și cei din spate, care probabil că fredonau în timp ce își actualizau statusurile pe Facebook. Abel e o piesă ciudată, despre cum e să pierzi controlul, iar Matt intră într-un fel de transă pe scenă care mă sperie de fiecare dată. Am văzut „Abel” în multe interpretări pe Youtube, iar transa e destul de weird de fiecare dată. E o piesă interesantă și pentru că The National e o trupă de frați (gemenii Dessner, Scott și Bryan Devendorf, Matt cu fratele lui, Tom, regizorul).

the national summer well by razvan chirita 4

by Răzvan Chiriță (official photo)

Am suspinat pe Graceless și pe Fake Empire. Punctul culminant al concertului, deja un tademark al lui Matt, respectiv o expediție prin mulțime care depășește cu mult limitele cablului de la microfon, a fost la Summer Well un dublu moment de fapt. Matt a plecat printre fani și a dat mâna cu ei, s-a uitat în ochii lor și le-a mulțumit că sunt acolo. La a doua incursiune în mulțime Matt a sărit gardul în stânga scenei, în zona rezervată fotografilor și organizatorilor. A revenit, a trecut ca un star rock printre mâini întinse și ochi lăcrimând și s-a urcat înapoi pe scenă. Finalul cu Terrible Love m-a lăsat suspinând după Vanderlyle, o piesă pe care trupa o mai cântă din când în când la bis, dar care n-a intrat în playlistul de festival. 

Matt a băut prea mult și a falsat. Piesele The National sunt depresive și nu prind neapărat la toată lumea. Concertele lor sunt lipsite de extravaganțe și de „show”. Și totuși e a doua oară când îi văd și spun același lucru: mai vreau.

Ca o ultimă paranteză de final, nu pot să înțeleg de ce proiecția Mistaken for Strangers nu a fost anunțată nicăieri. Sunt sigură că cei care ar fi vrut să vadă filmul ar fi renunțat foarte ușor și fără prea multe regrete la concertul John Newman.

Vă las cu Vanderlyle ca să vedeți de ce regret eu că n-a intrat în playlist. Cu tot cu Bon Iver, dacă se putea :)


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău