Tori Amos – Unrepentant Geraldines

Tori-Amos-Unrepentant-Geraldines-Cover_2

Tori își sărbătorește jubileul fără regrete și fără scuze. După o carieră atât de lungă cu suișuri și coborâșuri o surprind ușor désenchantée de starea industriei muzicale actuale – „copii, nu vă apucați de muzică!” – și în același timp gata să o ia de la capăt fără compromisuri cu pop-ul ei foarte special. De fapt, ceea ce face ea nici nu știu dacă poate fi numit pop: Tori e un stil în sine, o forță a naturii (mereu la feminin), experimentând neobosită tot felul de direcții, iar fanii ei dedicați sunt oricum deschiși la orice nebunie îi trece prin cap „zeiței”.

După ce s-a jucat câțiva ani cu un album păgân de Crăciun (Midwinter Graces), unul de muzică cultă popificată (Night of Hunters), un Greatest Hits refăcut pentru orchestră simfonică (Gold Dust) și chiar și un musical de succes (The Light Princess, pe care încă nu l-am văzut și mor de draci), Tori și-a amintit că trebuie să mai apară și prin topuri, deci ne-a cadorisit cu un nou album „normal” – Unrepentant Geraldines.

Al paisprezecelea album de studio al ei (în 22 de ani) o duce binișor: a debutat pe 7 în Billboardul american; sigur, succesul din anii ’90 probabil n-o să se mai repete, dar tot stă bine. Sunt convins însă că, exprimate în bani, locul 7 în 2014 și locul 2 în 1996 sînt la ani-lumină distanță.

Unrepentant Geraldines a apărut în variantă CD, limitată CD+DVD și vinil. Ca de obicei, există bonusuri exclusive pentru iTunes/Amazon/ediție limitată („White Telephone to God”, respectiv „Dixie” și „Forest of Glass”). Enervant pentru colecționari (Tori în general exagerează cu B-sideurile), din fericire trăiască Youtube.

De data asta nu e un album conceptual ca Scarlet’s Walk (cu care îl tot compară criticii) și totuși există o temă care leagă mare parte din piese: grafica, fie ea pictură, fotografie sau gravură. Chiar și piesa-titlu e inspirată de o gravură veche înfățișând o Geraldină/Marie Magdalenă penitentă, iar Tori se întreabă, eternă feministă, ce ar fi dacă, de fapt, Geraldine nu ar avea nimic să-și reproșeze?

I’m gonna free myself from your aggression
I’m gonna heal myself from your religion

Paul Cézanne și ceasul său negru inspiră o altă piesă – 16 Shades of Blue, o reflecție asupra trecerii timpului și avansării în vârstă – „50 is the new black”. Iar Weatherman e o baladă superbă în care cineva se întreabă dacă și-ar putea reînvia iubita pictându-i liniile pe care le discerne în peisajul din jur.

Inspirația vizuală nu e o noutate pentru ea, „Parasol”, prima piesă de pe Beekeeper, e inspirată de o pictură de Seurat.

Cântecele au fost compuse cumva pe furiș, fără trupă, și tot albumul e o afacere de familie – cu excepția chitaristului Mac Aladdin, vechi colaborator, singurii participanți sunt soțul (Mark Hawley) și fiica (Tash). Aș zice că îi simt un pic lipsa lui Matt Chamberlain, toboșarul minune cu care ne-a obișnuit – tobele sunt probabil programate.

foto by Stefan Höderath (www.hoederath.de)

Altfel, sunetul e la fel de bun ca de obicei, iar pe DVD e și un mic documentar despre studioul soțului ei, sunetistul Mark Hawley, un fost hambar transformat în parc de distracții pentru muzicieni. E interesant de știut că Tori trage vocea și pianul simultan, ceea ce e un coșmar pentru o înregistrare de studio care trebuie să le țină separate fonic, deci au construit o cușcă de burete în care intră ea și are acces doar la claviatură și microfoanele de voce, iar restul pianului e lăsat afară, cu pereți mobili pentru optimizarea acusticii și captat separat cu o spinare de microfoane scumpe și mari.

Ca om cu experiență muzicală de studio cred că e nemaipomenit să poți trage simultan vocea și pianul, pentru că e aproape imposibil – mai ales în genul ăsta muzical foarte liric – să urmărești exact nuanțele dorite cântând sesiuni separate pian/voce. Dar să nu divagăm.

Tash, fiica ei, acum o teenageriță de 13 ani, devine o prezență constantă pe albume. După ce ne-a suprins plăcut pe „Job’s Coffin” de pe Night of Hunters, de data asta, pe Promise – un duet-promisiune foarte intim mamă-fiică – are versuri pe care aproape că nu ne dăm seama care e ea și care e Tori, își completează aproape telepatic frazele una alteia și probabil că ăsta e și efectul dorit. Emisia e diferită însă, și e interesant să auzi o Tori „clasică” alternând cu o pseudoTori „soul” cu inflexiuni negre.

Am varianta deluxe care include, pe lângă CD-ul cu bonus track („Forest of Glass”), un DVD cu prezentarea studioului, un pic din shooting-ul fotografiei de copertă și un interviu foarte lung (în biblioteca ei plină cu discuri și un pian Bösendorfer pe post de fundal) în care aberează voios și coerent în dulcele-i stil criptic caracteristic despre toate piesele de pe disc. Tori are talentul să-ți dea senzația foarte falsă că ai înțeles tot ce vrea să zică doar ca să te trezești la fel de încuiat la o nouă citire a versurilor. Dar e foarte bine așa, să ne imaginăm că știm ce a vrut să spună poetul.

Albumul vine și cu o schimbare de look – ochelarii-pisică sînt „in” (spunea printr-un interviu că e chioară rău), perucile sunt „out” iar bookletul e, ca de obicei, un Tori-fest (am numărat 19 fotografii diferite cu ea). Aș îndrăzni să zic că arată foarte bine pentru 50 de ani, însă poate se cam exagerează un pic cu Botoxul :) Dar cum poate să cânte femeia asta la vârsta ei – cine a fost la Arenele Romane vara asta cred că a rămas la fel de impresionat ca și mine – în unele privințe mi se pare chiar că a evoluat vocal față de Tori tânără.

Și eu îl văd cumva în direcția lui Scarlet’s Walk, foarte melodic și mai puțin experimental decât Beekeeper sau American Doll Posse. Iar dacă în cazul celor două Tori a umplut CD-ul până în buză – 78-79 minute de disc (cam prea mult) – de data asta e mai umană, sub o oră, nu apuci să te plictisești.

Toată muzica ei e introspectivă și personală; Unrepentant Geraldines nu e o excepție, iar faptul că primul single lansat a fost Trouble’s Lament era cumva de așteptat, fiind singura piesă mai veselă/săltăreață, dacă nu radio-friendly într-un album destul de melancolic. Chiar dacă poate crea o impresie greșită, nefiind deloc reprezentativă.

Dintre piesele pe care nu le-am menționat deja, America deschide albumul, prietenos, cu o altă Americă, plină de speranță și gata să ajute. Și știi deja că va fi un album cu mult mai mult pian. Există până și o cvasi-parodie despre scandalul cu Snowden, Giant’s Rolling Pin (un fel de „Mr. Zebra” de pe Boys for Pele) care mi se pare ușor nepotrivită stilistic pe albumul ăsta. E și un pic de mitologie celtică – Selkie – un fel de Mica Sirenă, sunt și ecouri din Little Earthquakes (Oysters, una din piesele mele preferate de pe album, rămâne să te bântuie mult după ascultare). Wild Way e alta care mă rupe în două, un love/hate song extrem de sensibil.

Aș mai menționa Invisible Boy, cum ne simțim uneori cu toții. Pentru mine Tori are cea mai mare eficiență în transmiterea emoțiilor în piesele pian-voce, și poate de aia cred că le recomand în special.

tori amos - unrepentant shooting

Nu știu cui să recomand albumul, nu e unul ușor de digerat și probabil că nici de drum lung nu e potrivit (decât dacă e un drum lung și lent, de exemplu cu Trabantul până la mare, fără aer condiționat). Trebuie să fii atent la ce se întâmplă pe-acolo ca să fii răsplătit. Cu excepția lui Trouble’s Lament nu-l văd pe la vreo petrecere, însă pentru ascultătorul avizat e o experiență muzicală extraordinară. Poate că-i va aduce și fani noi, cine știe, în fond e ceva mai accesibil decât albumele recente.

Cu sau fără noi fani, Tori face exact ce vrea și nu-și cere scuze, ostentativ.

There are those who say
I am now too old to play

Și bine face.

9
O experiență muzicală extraordinară pentru ascultătorul avizat

Bile albe

  • o întoarcere la formă
  • câteva piese geniale
  • trei bonusuri

Bile negre

  • câteva piese ușor nepotrivite cu restul
  • lipsa lui Matt Chamberlain
  • Poate ar trebui să înceapă să nu mai marșeze la fel de tare pe imagine, în fond e despre muzică aici, și totuși 50 de ani.

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău