Jack White – Lazaretto

jw-1800-1396370178

Sunt multe lucruri care impresionează când iei la puricat cel mai recent album scos de Jack White, de la lucrurile pe care le citești despre producție și până la forța cu care se impune la prima audiție. Îmi închipui cu ușurință că se potrivește playlist pentru o petrecere sau că îl asculți dimineața prin casă ca să te trezești cu zâmbetul pe buze.

Trebuie spus înainte de toate că albumul sună absolut minunat, poate și pentru că a lucrat la el Bob Ludwig. Cu un CV foarte lung, este greu să te gândești, mai degrabă, cine nu a lucrat cu el sau ce premiu de masterizare nu a câștigat. A învățat meserie de la Phil Ramone, un monstru sacru al domeniului, pentru ca mai târziu să colaboreze cu artiști precum Led Zeppelin, Rush, Jimi Hendrix, The Police, Paul McCartney, Eric Clapton, Rolling Stones, Def Leppard, Nirvana, The Who, Elton John, Bruce Springsteen, Dire Straits, Queen, U2, Guns N’ Roses, Tori Amos, David Bowie, Radiohead sau Daft Punk.

Albumul are și o versiune limitată Ultra LP care pur și simplu te lasă cu gura căscată. Nici nu știu cu ce aș putea începe povestea, cel mai bine vă rupeți nouă minute din zi și urmăriți clipul unde sunt prezentate toate detaliile, multe dintre ele realizate pentru prima dată. Tot respectul pentru ideile și efortul de a ascunde muzică în etichetă sau cele două versiuni diferite ale aceleiași melodii în funcție de unde cade acul. Să nu uit de holograma care apare când discul este în mișcare. Demență totală.

„Three Women” este cvasi-bluesul care dă tonul cum nu se putea mai bine. Fiecare instrument are reprize individuale pe strofe, iar ieșind în față aceste elemente sunt cele pe care le reții cel mai ușor la sfârșitul melodiei, pentru ca mai târziu să fie surprizele cele mai plăcute la următoarea audiție. Melodia este inspirată din „Three Women Blues” a lui Blind Willie McTell care apare în 1928 pe albumul Statesboro Blues.

„Lazaretto” este alegerea perfectă pentru a duce mai departe albumul. Sună impecabil, are o linie de bass care te obligă să dai din cap, versuri foarte inspirate, vocea este exact cum trebuie, iar solo-ul de chitară absolut nebun. Partea de mijloc rupe ritmul foarte bine, iar sfârșitul revine cu apariția surprinzătoare a viorii, ultimul instrument care te gândești că s-ar potrivi. Versiunea live de la The Tonight Show Starring Jimmy Fallon demonstrează de minune cu ce se mănâncă albumul acesta.

My veins are blue and connected
And every single bone in my brain is electric

Următoarea piesă, „Temporary Ground”, este una din preferatele mele. Începutul mi se pare un pic Mark Orton-esque, iar melodia, în ansamblu, este frumos construită pe jocul instrumentelor acustice și linia din fundal bântuită de Fats Kaplin la dobro. Ador versiunea live de la Conan, cadrul foarte intim, dar în primul rând vocea amețitoare a Lilliei Mae Rische. Plus solo-ul de vioară pe care nu mi-l scot din cap.

Urmează o porțiune de mijloc reușită, dar care pregătește de fapt următoarea melodie de pus pe repeat. „Alone In My Home” întruchipează perfect dansul sonor al albumului, cu cele mai multe straturi așezate una peste alta ca o rețetă care nu se mai termină. Farmecul este făcut de micile disonanțe care apar sporadic în fundal, dar și cea evidentă din a treia strofă care reprezintă un fel de punct culminant în care toată melodia se sparge. Este fără niciun dubiu cel mai ingenios aranjament prezent pe album.

Către final trebuie menționat „I Think I Found The Culprit”, o apariție interesantă prin sunet și backing vocals. Energia pe care o transmite pregătește cumva ultima piesă și sfârșitul inevitabil al albumului, dar, personal, aș fi preferat alt scenariu pentru că epilogul nu îmi place aproape deloc. Cu toate acestea, construcția albumului de la începutul electric către sfârșitul ceva mai intim este evidentă și bine intenționată.

Numele Lazaretto vine, ați ghicit, de la lazaret, de unde și versurile „They threw me down in the lazaretto/Born rottin’, bored rotten” sau „Quarantine on the Isle of Man and I’m trying to escape any way that I can„. Despre album, White a declarat că e inspirat într-o anumită măsură de o colecție mai veche de poezii și cântece pe care le-a scris la 19 ani și pe care le-a găsit în pod. Am ratat ocazia, iată că la 19 ani poți scrie albume foarte bune. Ce-i drept, nici pod nu am. Lăsând gluma la o parte, e un album de ascultat neapărat, ușurel, de vară, iar efortul depus în producția muzicală merită toată admirația.

Jack White

8.8
Un album foarte bun cu o ediție LP care va rămâne în istorie

Bile albe

  • Masterizare impecabilă
  • Ediția Ultra LP pentru connoisseurs
  • Albumul trece prin toată paleta de emoții

Bile negre

  • Mijlocul albumului nu ține pasul cu începutul

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău