Dark Bombastic Evening 2013, ziua 2

1167193_10151872187721908_52314488_o

Dacă ar fi să alegi o limbă oficială a DBE, ar fi cu siguranță engleza. Nu cred că greșesc dacă spun că e cu siguranță festivalul românesc cu cel mai internațional public – pe lângă română și engleză în jur se aud multă, multă franceză, germană, rusă, poloneză, norvegiană/suedeză/chestii nordice, am senzația că am prins și un pic de maghiară, am auzit povești despre niște tipi care-ar fi venit din Africa de Sud și știu precis că sunt niște oameni veniți din SUA. Sigur, s-ar putea să ai surpriza ca prin jur să dai chiar de artiștii din ziua respectivă sau de cu o zi înainte, sau chiar de artiști care nu performează dar au venit la festival ca spectatori – sunt destul de sigur că atunci când mi-am luat clătitele alea cu ciocolată am împărțit masa cu gașca de la Draconian, deși m-am prins abia mult după aceea.

Oh, și iarăși foarte fain, în jur sunt incredibil de mulți copii.

1167125_10151871728586908_1919482962_o

Acum la soundcheck sunt Solefald și nu pot decât să spun că arată mult mai punk decât m-aș fi așteptat :)) Ei sunt una din trupele pe care sunt tare curios să le văd, pentru că am tot auzit de ei. Never listened, though. Mai devreme au fost Mourning Beloveth și Vulture Industries și realizez că astăzi, în ziua a treia, sunt cam cele mai multe trupe cunoscute mie. Distoarse și greutăți, ce să faci.

Ieri după-amiază, după o excelentă porție de limbă în sos vânătoresc (pentru că no more goulash :(( :(( ), am făcut o tare plăcută cunoștință cu Promise and the Monster, un trio de fete din Suedia ce ne-au servit un goth/folk tare plăcut cu chitară, voci și glockenspiel. Responsabilă cu vocea principală era Billie Lindahl, inițiatoarea proiectului, cea care ziceam ieri că-mi lăsase o impresie tare faină la soundcheck. Muzică în linie puțin naturo-mistică, cu vibe-uri de prin zona Hexvessel, Sieben, Solanaceae, și cu aranjamente vocale foarte lucrate și de mare efect. În fața scenei era plin de oameni care stăteau pe iarbă și ascultau în liniște, iar cele trei au avut parte de o primire tare călduroasă în ansamblu. Un pic hippie, dar cu siguranță un început tare reușit pentru a doua zi de concerte.

1009518_10151872166411908_819473855_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Muzica Sieben e printre primele neofolkăreli ascultate de mine, în perioada în care descopeream genul cu Tenhi și Of the Wand and the Moon. După cum am constatat ieri, Sieben e de fapt one man show Matt Howden (nu știu de ce, aveam senzația că mai are și ceva trupă după el). N-avea nevoie, însă, pentru că omul e pur și simplu savuros – jovial, carismatic, extrem de energic și cu foarte mult umor. Muzica era creată în întregime din loop-uri de vioară, și suna atât de… complet încât Matt a ținut să ne asigure în mai multe rânduri că totul e live, n-are calculatoare ascunse pe scenă sau ceva. Ca să nu mai vorbim de vocea pătrunzătoare, expresivă, doar un strop teatrală, care dădea viață versurilor. Singurul bai a fost că, cu tot cu coverul “Transmission” după Joy Division, întregul lui set mi s-a părut mult prea scurt. Sieben live e un fenomen de neratat. Abia aștept să am ocazia să mai asist la un concert.

Bonus points: am văzut că Matt a ținut să le felicite personal pe pagina lor de Facebook pe fetele de la Promise and the Monster. Cuteness overload.

1167600_10151872173081908_1936952804_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Ruso-danejii de la Parzival au virat ziua de vineri într-o directie martial, iar intervenția lor a picat bine ca o mică schimbare de stil. Epic vocal skills de la solist – vocea lui adâncă, gravă, declamatoare, se potrivea perfect pe fundalul muzical in stil medieval/gregorian, punctat de percuția marțială. Singurul regret? Că cei doi tipi de la percuție și-au dat jos măștile alea geniale după primele piese. (Adică erau doi tipi la percuție cu niște măști geniale, în caz că nu s-a înțeles). Na, probabil era cald, deși fix după setul lor a dat bine cu o ploicică, lucru ce i-a făcut pe cei mai mulți din public să fugă din fața scenei și să se ascundă sub corturile și umbrelele de soare.

După Electric Moon de cu o zi înainte, Electric Orange parcă nu m-au impresionat foarte tare. Multă psihedelie, mult jam session, dar nu foarte mult rock – mai mult soundscape de călătorie astrală, dar nu prea era momentul pentru așa ceva (plus că era încă lumină). Sau poate pur și simplu îi așteptam eu foarte, foarte tare pe cei care aveau să le urmeze pe scenă, respectiv rușii de la Theodor Bastard.

1094694_10151872193666908_6488983_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Pe acești Theodor Bastard i-am descoperit la ediția de anul trecut, și de atunci pot să spun că mi-au intrat iremediabil în grații. Sunt țicniți de-a dreptul – combină fără rușine world music cu ambient, trip-hop și rock și le iese ceva minunat, proaspăt, original, în egală măsură evocativ și dansant, melancolic și zvăpăiat. Din setul de ieri n-au lipsit bijuterii de pe albumul Oikoumene precum “Farias”, “Benga” sau “Anubis”, iar bisul a fost rezervat pentru superba și cuprinzătoarea “Gerda”. Yana este o prezență fermecătoare cu o voce rezonantă și versatilă, iar Fyodor e responsabil cu mare parte din țicneală – când la voce, când la chitară electrică, când la percuții. Trupa a avut un show impecabil – ajutat și de proiecții, un plus față de anul trecut – și mare parte din public cred că a fost de acord, pentru că au fost de departe cea mai aplaudată și mai aclamată trupă a primelor două zile. Musai de văzut pentru cine are ocazia.

Iar ziua încă nu se încheiase, pentru că urmau cei de la And Also the Trees, care strânseseră în față un nucleu mic dar voinic de fani. Restul lumii, myself included, îi descoperea la fața locului, și pot spune că a fost o descoperire plăcută – cel puțin la început au risipit mare parte din energia pe care o strânseseră Theodor Bastard, având o interpretare mai understated, însă piesele au fost aranjate într-un oarecare crescendo și până la final se dădea din cap cu mare ușurință. Muzică evocativă cu versuri poetice și parfum romantic – cam ce te-ai aștepta de la o trupă extrem de britanică în atitudine și prezență (cu tot cu paltonul solistului Simon Huw Jones). De fapt abia acum făcând o brumă de research realizez de fapt ce am văzut ieri – oamenii sunt post-punkeri cu ștate vechi, activi din ’79 și tovarăși cu The Cure. Cam tare.

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc că numele trupei se poate constitui într-un non-sequitur absolut delicios pentru a mai da savoare unei conversații care te plictisește. Îmi și imaginez: “Bla, bla, bla… oh, yes, indeed. And also, the trees!”.

1094622_10151872202746908_850649274_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Misterul zilei a doua: pentru ce făceau noaptea Vulture Industries și pretenii lor de la Happy Gorilla Dance Company proiecțiile alea de umbre pe zidul cetății?

Noaptea s-a încheiat cu un cremșnit (poreclit cremeș pe aceste meleaguri), pentru că “nu mai aveau clătite”. Lucru care m-a făcut să mă gândesc că, de fapt, n-au cum să aibă clătite niciodată, pentru că le fac pe loc, pe măsură ce le cumpără lumea. Ei practic fac clătite ca să nu aibă clătite.

Și a fost seară și a fost dimineață. Ziua a doua.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău