Dark Bombastic Evening 2013, ziua 1

1093927_10151871712241908_1471577463_o

E ziua a doua de Dark Bombastic Evening 5 la Alba Iulia, festival al cărui nume nu prea mai e reprezentativ (cel puțin partea cu evening) dar care amintește de prima ediție și sintetizează foarte fain, pentru cei la curent cu evoluția evenimentului de la an la an, drumul parcurs de la început și cât de mult a crescut DBE până azi. Dark a rămas în tot acest timp, dar încet încet din “evening” a devenit “afternoons and evenings” iar “bombastic” nu prea mai e de ajuns să descrie cât de vastă e plaja emoțională prin care te poartă artiștii invitați.

Acum puțin timp s-a terminat soundcheck-ul Sieben, unul din puținele nume din line-up pe care le cunosc și le apreciez. Restul sunt în mare majoritate wildcards, pentru că, după concluzia la care am ajuns anul trecut, la DBE vii mai degrabă să te lași surprins și să descoperi muzici noi – cel puțin asta e strategia pe care am adoptat-o eu, și deja de câțiva ani încoace nu regret deloc :) Bunăoară, chiar acum sunt la soundcheck o trupă cu o tipă absolut minunată la voce și habar n-am cine sunt, dar precis o să aflu diseară și o să mai auziți de ei de la mine. Vă zic mâine.

Pentru că da, am constatat de anul trecut (și de acum doi ani de fapt, ediție despre care n-am scris deloc) că e dificil să povestesc despre DBE după ce s-a petrecut, așa că soluția ar fi să creionez povestea pe măsură ce se întâmplă. E și mai distractiv într-un fel, pentru că nu știm de la bun început care are să fie deznodământul :)

Am ajuns la Alba Iulia miercuri, în “ziua 0″ so to speak, și am găsit o RYMA mai pustie decât o știam, cu siguranță trecând prin “the calm before the storm”. Până seara, însă, venise deja o bună parte din public, astfel încât în jurul focului de tabără de la miezul nopții care a marcat simbolic debutul “ostilităților” se strânseseră destui oameni. A ajutat cu siguranță și happening-ul A Passenger and the Choir of Thirteen Ghosts, din câte am înțeles ultima oară când Costin Chioreanu și colegii lui vor mai pune în scenă conceptul. Dacă aș fi putut să și văd ce scria pe respectivele foi care erau aruncate în foc poate aș fi priceput mai mult din intenția spectacolului; așa, m-am mulțumit cu interpretarea nihilistă că “orice-ar fi, tot în foc se duce” și am zăcut într-o semi-transă holbându-mă la flăcări și lăsându-mi mintea să zboare pe acordurile întunecate și droney.

1102618_10151870246661908_1023552793_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Înainte de asta, am prins și o parte dintr-un documentar pseudo-mistic care încerca să prezinte două, să zicem, teorii. Prima era “wild” dar totuși plauzibilă întrucâtva (la nivel de simț comun, cel puțin) și zicea că oamenii de Neanderthal ar fi fost ființe mult mai complexe din punct de vedere spiritual decât le dăm noi credit acum, și că de fapt noi am fi preluat de la ei mare parte din ce înseamnă spiritualitate și comuniune cu natura (inclusiv de exemplu ritualurile de îngropare a morților). A doua însă părea scoasă din manualul de “Cum să inventezi fabulații protocroniste” și îi prezenta pe aceiași oameni de Neanderthal în centrul spiritual al culturii lor (firește, în Munții Bucegi). Am reținut că motivul morții și al învierii după trei zile (Iisus) își poate avea originea în spiritualitatea Neanderthaliană, că dacă te uiți la Sfinxul din Bucegi din alt unghi are profil de om de Neanderthal, și că faptul că într-o peșteră era (surprinzător!) ecou însemna că probabil Neanderthalienii săvârșeau acolo “ritualuri muzicale”. Și făcea și Zalmoxe ceva pe acolo, nu mai știu sigur. Un pic dezamăgitor (eram realmente interesat de documentarul respectiv după ce citisem un interviu cu realizatoarea), dar na, to each their own :)

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua zero.

1149722_10151871733431908_1903161542_o

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

După un mic dejun și o cafea am pornit să iau un pic Cetatea la pas, încercând 1. să văd ce mai e nou de data trecută, și 2. să-mi dezvolt skillurile de orientare (respectiv variantele optime de a ajunge la RYMA în orice punct al cetății te-ai afla). Am descoperit cu ocazia asta că lucrările din Piața Unirii sunt aproape de final (ar trebui să se încheie în toamnă). Dacă nu sunteți la curent, pe la începutul secolului XX, când s-a construit Catedrala Ortodoxă, zidurile și șanțurile din acea parte a Cetății au fost acoperite de pământ (posibil și distruse, pe alocuri). Acum, peste 100 de ani, se scot din nou la lumină. Fiecare epocă cu prioritățile ei :)

Misterul zilei întâi: de ce au făcut Vulture Industries soundcheck joi deși spectacolul lor e abia sâmbătă?

Ana Never au fost prima trupă de ieri – post-rock sârbesc și nu de oriunde din Serbia, ci chiar din Vojvodina. Frumos, corect și intens. Altfel, știți ce-au în comun blues-ul și post-rockul? În 90% din cazuri, genul e suficient pentru a caracteriza muzica. Așa și în cazul ăsta, nu pot decât să spun că Ana Never cântau post-rock – trăit live era frumos și intens, cum am zis. Dar după aceea nu poți să spui mai mult decât “am fost la un concert de post-rock”. Iar hopefully cei din jur vor da încet din cap în liniște, semn că au priceput la ce te referi.

Ana Never

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Zero au fost o surpriză plăcută, fie și numai pentru faptul că în spatele tobelor se afla fix Neige, mastermind-ul Alcest, care total necaracteristic pentru el nu a scos nici o vorbă pe parcursul concertului. În schimb tipul de la voce, pe care îl voi boteza Whatshisname, s-a dovedit a fi foarte abil și inspirat, insuflând întregului ansamblu aroma aia inconfundabilă de shoegaze franțuzesc. Bonus points pentru că întregul grup a sunat de ca și cum avea o identitate proprie, deși capcana de a suna ca Alcest era tare la îndemână. În rest, probabil printre cele mai prost alese nume de trupă, e cvasi-imposibil să găsești orice despre ei. Am găsit în cele din urmă Facebook-ul lor și am chicotit teribil la văzul username-ului – probabil după ce au încercat toate variațiunile posibile și imposibile cu Zero și erau luate deja, au abandonat și au zis “fuck everything”. Sau ceva similar în franceză, în orice caz.

De la Electric Moon încolo treaba a devenit cât se poate de serioasă. Sunt nemți din câte-mi pot da seama, iar asta explică de ce rock-ul psihedelic prestat de dumnealor sună ATÂT de bine, nu e ca și cum n-ar avea decenii de krautrock în ADN. Cu secția lor ritmică puteai dărâma cetăți (noi am fost safe, din fericire, probabil le-am fost simpatici) iar chitara aia suna de parcă uite-acum făcea drumul până la Aldebaran și înapoi. Trei oameni frate, trei oameni și îți dădeau impresia că umpleau tot spectrul sonor, nu mai simțeai nevoia de absolut nimic. Ziditori. De revăzut.

Apoi am avut parte de Aluk Todolo, alți francezi, iar odată cu apariția lor reflectoarele de pe scenă s-au stins.

Aluk Todolo

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Trăiesc cu convingerea că trupeții au văzut și ei când erau tineri clipul ăla de la Depeche Mode, iar de acolo până la un concept de show scenic n-a mai fost decât un pas. Singura lumină era așadar dată de un bec incandescent atârnat de tavanul scenei, bec a cărui lumină creștea și scădea în intensitate odată cu chitara electrică. Foarte mișto și foarte de efect, mă întreb dacă o fi o poveste mai deep la mijloc dar orișicum, nota zece pentru atmosferă. Muzical, oamenii încearcă un fel de melanj de black metal cu krautrock, dacă puneai și o voce rea peste ar fi putut aduce uneori a Oranssi Pazuzu, așa, ca idee de ballpark. Apăsător, îmbâcsit, ușor suprarealist. E o fază într-una din cărțile cu Narnia, “Voyage of the Dawn Treader”, când eroii de pe corabie tre să ajungă la o insulă aflată în mijlocul unei întunecimi inexplicabile, întunecime care – își dau ei seama mai apoi – de fapt le face coșmarurile să devină realitate. Ceva de genul, oricum. Ceva de genul mi-au inspirat și Aluk Todolo. De aprofundat.

Având văzut (militez pentru faptul că limba română are nevoie de forma asta verbală) Bohren & der Club of Gore și Kilimanjaro Darkjazz Ensemble / Mount Fuji Doomjazz Corporation, eram desigur curios despre cum se vor produce pe scenă Dale Cooper Quartet (with or without the Dictaphones). Aș zice că mi-au amintit cel mai mult de Mount Fuji, având o proporție asemănătoare între sample-uri și instrumente live. Altfel, n-a fost atât un concert cât o reprezentație live de textură sonoră – angoasantă (bonus points pentru saxofonul pe alocuri absolut înfiorător, în sensul de dătător de fiori), intensă și cu o bună doză de pretext lynchian, to make matters darker. Recunosc că am ascultat trupe care evocă mai bine atmosfera de Twin Peaks, dar nu vreau să le răpesc francezilor din meritele de mood-building. They deserve their praise.

Dale Cooper Quartet

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Parcă ar fi mers totuși și un toboșar live, dar nu s-ar mai fi justificat numele trupei. Deși, what the hell, Douglas Adams a putut scrie o trilogie în cinci părți și n-a comentat nimeni.

Recuperarea bunei dispoziții după două concerte așa apăsate a avut nevoie de ajutor sub formă de clătite fierbinți cu multă cremă de ciocolată.

Și a fost seară și a fost dimineață. Ziua întâi.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău