Claymore, I Divine și Primordial (from the Republic of Ireland) în Wings Club

IMG_8041

Am început să ascult Primordial acum vreo trei ani și ceva, la puțin timp după ce-au scos extraordinarul To the Nameless Dead. Ascultându-l, mi-am dat seama imediat că Primordial nu sunt o trupă oarecare, altfel n-ar fi reușit să facă o muzică atât de puternică, de reverberantă, de plină de substanță. Și-au ales bine numele, pentru că din muzica lor răzbate un puternic fior teluric, primordial, ce reușește să trezească sentimente de care nu mă credeam capabil. Poate mă știți că eu nu sunt ăla cu naționalisme, cu glia, cu neamul, însă după o doză de Primordial n-am cum să nu simt măcar o vagă legătură cu pământul pe care m-am născut și cu cei care-au trăit aici înaintea mea. Și deși în cuvintele mele poate suna cheesy, Primordial cântă cu o gravitate și o demnitate cutremurătoare. Pentru că dacă ar fi să le descriu muzica într-un singur adjectiv, „demnă” ar fi acela. Și mă gândesc că asta este, de fapt, esența metalului.
Așa că nu mai trebuie să spun că n-am stat pe gânduri mai deloc atunci când am auzit că vin pe la noi, și nu oriunde, ci chiar la doi pași, în Wings Club.

Am ajuns în club pe la mijlocul setului Claymore (iarăși, thumbs up pentru respectarea orei de începere) și am găsit o trupă ce practica un black metal zglobiu, aproape power, și care nu se lua prea tare în serios, lucru ce de obicei îmi place foarte tare. Mind you, înainte să intru propriu-zis în club am aruncat un ochi și la standul de merchandise, și n-am putut să nu remarc că pe lângă obișnuitele tricouri și CD-uri, cei de la Claymore aduseseră cu ei și o colecție de panties care purtau fermecătorul mesaj „Only Claymore shaves me!”. Așa că orice impresie mi-am făcut apoi despre trupă a fost trecută mai întâi prin filtrul ăsta :)

Dar bulgarii n-au sunat rău deloc – puțin over-the-top, ca orice trupă de power, cu un „claymore” proptit în mijlocul scenei ca recuzită și un vocalist foarte convins și energic, chiar dacă nu atât de capabil. Sunt genul ăla de formație care încearcă să pară „rea” dar de fapt este simpatică – de aceea atunci când au anunțat foarte emfatic o piesă care se chema „The Antichrist” m-a trecut un zâmbet. Piesa foarte bună, în schimb, așa că am să-i caut și pentru o audiție acasă. Sâmbătă în Wings clapa și bass-ul s-au auzit un pic cam prea tare, lucru care probabil n-a avantajat impresia generală de la fața locului.

Documentându-mă în după amiaza de dinaintea concertului, am aflat că necunoscuții, pentru mine, I Divine sunt de fapt un grup desprins din cunoscuții (și plăcuții) unguri Sear Bliss. Trebuie să menționez că The Arcane Odyssey îmi place la nebunie, fiind în opinia mea unul din cele mai reușite albume de „black metal + something else”. În cazul lor, acel „something else” este reprezentat de trombon – e fascinant cât de bine pot să sune alămurile în metal, și momentan Sear Bliss sunt cel mai aproape de conceptul meu de „metal cu fanfară” pe care aș vrea să-l văd/aud cât mai curând pus în practică. Mă rog, ei și, acum, I Divine, pentru că (din fericire) unul din lucrurile pe care le-au luat cu ei de la trupa din care-au plecat a fost chiar trombonul.

Și totuși nu m-aș fi așteptat să-i aud cântând chiar piese Sear Bliss – imaginați-vă surpriza și bucuria mea atunci când am auzit intro-ul de la „A Deathly Illusion”, cu ușurință preferata mea de pe album, sau când ceva mai târziu au anunțat piesa „Lost and Not Found”. Trupa sună foarte bine, foarte închegat, și e o plăcere să-i vezi live pentru că toți sunt foarte implicați în ceea ce fac, citindu-li-se pe chip plăcerea de a cânta. În special tipul de la trombon merită menționat, pentru că atunci când nu cânta (și avea, totuși, cel mai puțin de cântat dintre toți) dădea din cap non-stop. L-am remarcat și pe basist, foarte „into it”, cu o atitudine mișto și foarte potrivită.

I Divine au surprins la final atunci când au cedat strigătelor celor din primele rânduri și s-au întors pe scenă pentru încă o piesă. O fi fost în program, n-o fi fost, cert e că „Path to Motherland” a picat extraordinar, cu tot cu vioara pre-înregistrată. I-aș mai vedea fără să stau mult pe gânduri, și abia aștept să văd ce album scot în formula asta.

Și ne întoarcem la Primordial, trupa pentru care vreo 400 și poate mai bine de oameni s-au strâns sâmbătă seara în Wings Club. Au început cu „No Grave Deep Enough” de pe cel mai recent album, Redemption at the Puritan’s Hand, lansat acum câteva săptămâni. Impresionant din prima a fost solistul Alan „Nemtheanga” Averill, hands down unul din cei mai buni frontmani pe care i-am văzut vreodată. Cu o combinație ideală de machiaj, atitudine și teatralitate, omul a cam dus în spate întregul show. Și cu ce succes! Vocea lui sfâșietoare e unul din punctele principale de atracție ale muzicii Primordial, iar live este atât de bine pusă în valoare în contextul muzicii și al mesajului. Pentru că foarte important la Primordial este mesajul din versurile încărcate de istorie și de semnificații – nu de puține ori, înainte de câte-o strofă, Nemtheanga își ducea degetul la buze și ne spunea „now listen!”. Versuri despre imperii în decădere, despre moarte, despre demnitate, despre zei, despre libertate; „epice”, cu gust de istorie și vremuri de demult, și totuși fantastic de actuale dacă stai să te gândești. Și, cum spuneam mai devreme, deși nu rezonez de obicei la naționalisme, mesajul lui Nemtheanga de dinainte de „As Rome Burns” m-a atins: „Your culture is being taken away from you”. Poate și pentru că nu era mesajul unui fanatic penibil, ci pur și simplu cel al unui om demn, căruia îi pasă de moștenirea sa și de locul său în lume.

Apoi nu mai are rost să zic că m-a luat cu fiori reci când toată mulțimea cânta „sing, sing, sing to the slaves, sing to the slaves as Rome BURNS!”.

Setlistul a fost variat, și printre piesele ceva mai noi („Bloodied Yet Unbowed” de pe cel mai recent, „Gallows Hymn” sau „Heathen Tribes” de pe To the Nameless Dead sau cutremurătoarea „The Coffin Ships” de pe The Gathering Wilderness) am avut parte și de piese ceva mai vechi. Din public, atmosfera devenea din ce în ce mai euforică și mai intensă cu fiecare piesă, iar Nemtheanga știa cum să ne țină cu mâinile în aer, cântând și strigând. Pe la jumătatea concertului ne-a zis chiar ceva gen să nu plecăm chiar dacă-i mai târziu, adică ei nu s-au întors în România după 8 ani doar ca să cânte o oră, ce dracu’. So are you fuckin’ ready for more?
And we were.

Spre final am fost anunțați că urmau să mai cânte doar trei piese și apoi gata, că nu vor să facă prostii de-astea cu coborât de pe scenă ca să-i chemăm și bla-bla. Așa că ultima din cele trei știam că avea să fie „Empire Falls”, probabil cel mai aproape de o piesă-stindard a trupei. M-a dezamăgit un pic că Nemtheanga a lăsat publicul să cânte cea mai intensă parte a piesei („Where is the fighting man? Am I he?”), dar i-am trecut-o în contul unui show excepțional, în ansamblu.

A doua surpriză a serii a venit când, în ciuda celor anunțate mai înainte, trupeții nu s-au putut totuși da pur și simplu jos de pe scenă când toată lumea le scanda numele, așa că s-au întors pentru încă o piesă. Moment autentic, pentru că nici ei nu știau ce să cânte („we haven’t rehearsed any more songs”), așa că a rămas până la urmă că primesc sugestii de la public. Aș fi vrut să am atunci inspirația să urlu „Tragedy’s Birth”, dar nu știu a cui idee a fost și până la urmă au cântat „The Golden Spiral” de pe același The Gathering Wilderness – pe-aproape :)

Bucharest, we hail you! We are Primordial from the Republic of Ireland!

Îți dai seama că un concert a fost mai reușit decât se aștepta însăși trupa atunci când la ieșire nu mai găsești CD-uri, pentru că se vânduseră toate.

Primordial sunt, nu numai pentru mine, o trupă exemplu. Cântă de 20 de ani și abia acum încep să capete o recunoaștere ceva mai largă, deși au în spate o colecție de albume de o calitate impresionantă. În cuvintele lui Nemtheanga, în ’91, când s-au apucat, nici nu bănuiau că peste 20 de ani aveau să ajungă până în România și, în general, până la nivelul de apreciere pe care și l-au câștigat în prezent. Și uite că după ani întregi de muncă au reușit să se facă auziți, fără cine știe ce sprijin media sau al mai știu eu cărei case de discuri. Dacă este vreo trupă care să simbolizeze munca continuă, seriozitatea, dăruirea, atunci Primordial este aceea. Și încă îmi pare puțin rău, pentru că la magnitudinea lor ar trebui să umple venues open-air de mii de oameni, nu să facă muzică în timpul liber de la serviciu.
Când aveți ocazia, mergeți să-i vedeți. Între timp, ascultați-i – de preferat, cu versurile în față, când nu mai faceți nimic altceva.

Ca un touch minunat, nu știu cine a pus muzică după concert, dar are o bere virtuală de la mine pentru „Still-motion” de la Shape of Despair.

Claymore:
http://claymorebg.com/
Myspace
Buy their stuff: ReverbNation, Cafe Press

I Divine:
Facebook
Myspace

Primordial:
http://primordialweb.com/
Facebook
Buy their stuff: Website Store


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău