byron în Wings Club: of old and new

byronwings-23-large

Era oarecum de aşteptat ca ăsta să nu fie chiar un concert obişnuit byron, în special dacă remarcai că bila argintie – trademark al celui mai recent album, Perfect – se metamorfozase pe afişul concertului din Wings Club într-un ou de Paşti. Sigur, potrivit pentru un eveniment ce avea loc, până una, alta, în Vinerea Mare. Însă ar fi trebuit să-mi dau seama de dinainte că n-are cum să fie doar atât. Şi nu cred c-a fost ceva premeditat, mai degrabă un foarte bun exemplu de „life imitates art”, ceea ce face toată povestea cu atât mai simpatică.

N-am mai scris de mult timp despre vreun concert byron. Poate tocmai pentru că, în definitiv, am văzut atât de multe până acum. Şi ajungi la un moment când nu mai găseşti de cuviinţă să împărtăşeşti şi altora, pentru că 1. puterea cuvintelor ţi se estompează din ce în ce mai tare, cu fiecare dată, şi 2. pentru că devine o experienţă plăcută şi familiară, ca o cafea bună băută din când în când într-un loc care-ţi place foarte tare, mai mult decât un eveniment pe care-l aştepţi şi pentru care să te entuziasmezi. Şi tocmai de asta a fost special, pentru mine, concertul de vineri – pentru că am plecat din Wings cu un entuziasm pe care nu l-am mai simţit de mult în contextul ăsta, convins fiind că trebuie să scriu despre ce tocmai văzusem. Fie şi dacă o fac la aproape o săptămână :)

Nu mai auzisem „Fake Life” în concerte de foarte mult timp, nici nu mai risc vreo estimare. Şi reauzind-o live vineri seara mi-am dat seama că o asociez, mai mult decât oricare altă piesă de pe Forbidden Drama (poate în afară de „Annoying Detail”), cu toamna lui 2007 în care am descoperit byron. Ştiţi voi, toată teoria aia cu cântecele care reuşesc să-şi pună amprenta asupra unei perioade de timp, iar când le auzi parcă retrăieşti totul într-o clipă. Cam cum se întâmplă şi cu câte-un parfum care te mai loveşte din când în când şi-ţi evocă cine ştie ce întâmplări, imagini sau persoane de demult.
Cu „Fake Life” şi „The Dawn of a Drunk Bum” de după ea am resimţit o parte din energia atât de mişto a byron din 2007-2008, energie care n-a dispărut dar s-a metamorfozat odată cu trupa. Poate e şi efectul acelei „patine” pe care-o simt în continuare în piesele de pe Forbidden Drama, ca un film-grain, ca o sepia, ca un strop de ceva sofisticat şi uşor anacronic.

Incursiunea a continuat cu nişte piese ceva mai favorizate în apariţiile live. „Losing Control” a fost introdusă prin prezentarea lui Costin Oprea de la chitară, căruia în timpul liber „îi place să facă pogo”, iar „Blow Up My Tears”, inedit plasată în prima parte a concertului, a beneficiat de un facelift cu un intro gradat şi ceva mai atmosferic. Pe lângă piesele pe care nu le-am mai auzit de mult, am remarcat şi vibe-ul care venea dinspre scenă, băieţii fiind într-o formă de zile mari – cu tot cu unele mici „scăpări” sesizabile probabil doar pentru cei care le ştiu piesele pe de rost şi care, la urma urmei, dau tot farmecul unei reprezentaţii live :) O menţiune şi pentru Vlad Bolborea de la tobe, figură nouă în peisajul byron care s-a achitat cu brio de rolul destul de demanding. Sigur, comparativ cu ultimul concert byron la care fusesem (cel de la Oradea) a ajutat enorm şi spectacolul de lumini, ce au fost manevrate şi dozate măiastru, perfect complementar cu muzica. Fantastic ce mult ajută la spectacol nişte lumini folosite deştept, n-ai fi zis :)

Am intrat apoi în acea parte a concertului cu piese româneşti de pe Perfect. Venite pe fondul sentimentelor trezite de primele piese din playlist, n-am putut să nu privesc iarăşi întregul album ca pe un proiect mai degrabă separat, binevenit şi foarte bine meşteşugit dar totuşi neasimilat întru totul entităţii creatoare byron. Sigur, probabil că asta era şi ideea (un motiv pentru care piesele sunt prezentate în calup şi nu împrăştiate prin setlist, de exemplu), plus că mai „asimilate” decât atât nu sunt foarte sigur că se poate :) Am avut parte, surely, de „Perfect”, apoi „1000 de chipuri”, „Chihlimbar”, all the goodies. Plus „Mierea” şi „Mă simt minunat” ca extra-goodies, faţă de care nu mi-e clar dacă mi se par cele mai reuşite pentru că nu cunoşteam variantele originale sau pentru că au fost adaptate într-un foarte reuşit stil rock-ish, upbeat. Am ascultat şi un neobişnuit crowd-pleaser în persoana „imnului naţional, dar nu ăla, ăsta nou” – „Graniţa-n raniţă”. Şi mai târziu, după variantele re-worked, re-imagined de la „King of Clowns” şi „The Alchemist”, aveam să mă întreb dacă vom avea oare să asistăm în viitor şi la adaptări după adaptări ale pieselor de pe „Perfect”, în vremea când următorul album în engleză va fi deja lansat.

Un al doilea mare moment al serii pentru mine, după „Fake Life”, a fost „A Poem Without an End”, introdusă şi de Dan Byron ca fiind „ceva mai serios”. Da, am o chestie cu piesele lungi :)) Dar n-o mai auzisem live de atât de mult timp încât nici nu mi-am dat seama imediat ce dor mi-a fost. Iar „Sirens” de la bis a fost o altă surpriză plăcută, întregind senzaţia de concert special cu piese nemaiauzite de mult. Îmi place teribil când câte-o trupă reuşeşte să profite la maxim de repertoriul său, iar setlist-ul de vineri din Wings Club a fost, din punctul meu de vedere, un foarte bun exemplu de „aşa da”. Heheh, îmi şi amintesc senzaţia de la primul concert byron „fără coveruri”, pentru că în sfârşit aveau suficiente piese proprii cât să acopere un concert întreg :)

În concluzie, uite că nu se ştie niciodată când poţi fi surprins. Puteţi însă să căutaţi semne prin jurul vostru. Vineri în Wings a fost un ou argintiu.

byron:
www.byronmusic.ro
Facebook: http://facebook.com/byronmusic
buy their stuff: Cărtureşti, BestMusic


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău